Daca rasul e sanatos sau nu, depinde de statura celui de care faci haz.

Poligloaba

2010-08-22T18:44:00.007+03:00

Săptămâna care a trecut ar fi trebuit să fie deosebită de cele anterioare din două motive. Obositoare, pentru că erau ultimele zile înaintea concediului multaşteptat, iar lipsa de chef era cam cât deficitul nostru bugetar actual, şi plină de evenimente, pentru că trebuia să fac faţă repetiţiilor zilnice în vederea foarte apropiatei noastre (a corului SOUND) participări la Festivalul Internaţional de Muzică Corală de la Ohrid.

În ciuda, aştepărilor mele pesimiste, săptămâna a trecut extrem de repede şi, pe alocuri, agreabil, iar nerăbdarea cu care aştept plecarea într-un nou turneu îmi este umbrită doar de faptul că acum mă întâmplu nehotărâtă în faţa mormanului de haine şi alte acareturi necesare oricarui călător cu pretenţii şi cărora ar trebui să le găsesc loc în geamantan.

Ei bine, într-una dintre serile târzii când mi fixasem ca azimut drumul cel mai scurt spre farfuria cu mâncare aburindă care mă aştepta acasă, m-am urcat intr-un tramvai, făcându-mă comodă într-unul dintre scaunele soioase din plastic, greu încercate de călătorii transportului în comun.

La prima staţie s-a urcat unu’, beat coca-cola, cu sticla îndesată haiduceşte la cingătoare, cu o poală a cămăşii scoasă dandy - chic din pantaloni, însoţit de o soaţă ce călca incert în urma lui. Inutil să descriu cum aerul, şi aşa fierbinte, s-a amestecat instantaneu cu aroma beţiviei ăluia, cauzându-mi senzaţii de vertij şi o arecare agitaţie la nivelul stomacului.

Timp de două staţii a sporovăit intr-una folosind un limbaj nerticulat adecvat situaţiei neandertaliene în care se afla, pipăindu-şi constant sticla înfiptă voiniceşte în cureaua pantalonilor şi bombănindu-şi vârtos consoarta, iar când tramvaiul a intrat în staţie, s-a ridicat bălăbănindu-se şi i-a strigat bărbăteşte - imperativ acesteia:

- Get off, n-auzi fă? Get off!

Până data viitoare, să trăiţi frumos

Surdu’ le potriveşte

2010-08-02T21:54:00.009+03:00

Întrebare: Dacă rezidezi în Rahova, cartierul lui Care Este, ăl mai fără de parcuri şi mai fără de verdeaţă loc din Bucureşti, unde mergi să te dai cu rolele, bicla, căruţul sau câinele?

Răspuns: Păi, unde altundeva decât în Parcul Izvor. Cel mai uşor accesibil şi foarte aglomerat parc din proximitate, just the way we like it, înghesuiţi ca să ne ţie cald.

Ei bine, într-o seară de vară, am decis să-mi însoţesc sora într-o astfel de plimbare şi am purces agale, ea călare, eu pe jos. Pe lîngă o serie de complimente insolite, am fost şi martorele unei scene absolut delicioase.

Mai întâi, pentru că tot am pomenit de complimente, menţionez că nici unul dintre cele auzite în parc nu merită reproduse. Însă, este momentul oportun să dau de ştire că, la adresa mea, au fost lansate câteva complimente mai mult sau mai puţin măgulitoare, dar cel puţin originale. În top, conduce detaşat cea despre care am mai povestit şi care, mărturisesc, m-a marcat profund. Aşadar, iată clasamentul:

1. „Auzi? Ai făcut rugby?"

2. „Moaamă, ai un păr super blană!"

3. „Domnişoară, nu te supăra, cum aş putea să-ţi dau nişte limbi?”

Revenind la rolele noastre şi tocind vârtos aleile parcului, pe când comentam mai cu spor lipsa de echilibru a unora, remarcăm o fetiţă, scumpă foc, pe la vreo 4 anişori ,alunecând graţios pe lângă noi şi grăind:

- Mama, nu am văzut, eram cu ochii în mormânt.

Ne-am cutremurat cu gândul la evenimentele la care copila trebuie să fi fost martoră şi tocmai începea să ne străbată un fior de compasiune pentru micuţă.

La câţiva metri în spatele ei, respectând limita de discreţie, venea mama copilei, bălăbanindu-se la rându-i pe role şi încercând să-şi menţină echilibrul. După câteva zeci de secunde de concentrare îi răspunse fiicei sale:

- În pământ mama, în pământ.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Bea Grigore aghiazmă!

2010-01-12T23:59:00.016+02:00

Am vrut sa scriu postul ăsta săptămâna trecută când era momentul oportun, dar am amânat din cauza lenii din dotare. În cele din urmă m-am motivat şi m-am pus pe scris.

Săptămâna trecută a fost Boboteaza şi, ca în fiecare an, românaşul nostru evlavios s-a înfăţişat la beserică să ia şi mânurile lui câteva găleţi de aghiazmă că nu strică la casa creştinului. Cu toţii ştim că se poartă obiceiul de a ţine o sticlă cu apă sfinţită în casă că cică ajută în caz de vampiri, vârcolaci, exorcizări sau deochi.

Încă din copilărie m-am întrebat ce se afla în acele sticle pe care ni le aduceau de sărbători vecinele mai săritoare, de care ne loveam din când în când în debara şi pe care le mutam ocazional din loc, fără să le deschidem sau să le bem conţinutul. Într-un final am aflat care era rostul lor, dar tot n-am înţeles de ce nu aveam voie să bem din ele.

Vremea a trecut, m-am înălţat şi eu copăcel şi mi-a fost confirmat faptul că mă deoache lumea. Acum, o fi pe bune n-o fi pe bune, eu zic ca ea, că deh ‚moare unii de mine’. Mergând vestea în lume că nu mi-ar strica nişte protecţie divină, o doamnă foarte bine intenţionată a adus, numai pentru mine, o sticlă generoasă şi mi-a zis să o folosesc cu grijă, atunci când am nevoie, că o să mă ajute.

Era o zi foarte frumoasă de vară când am primit acest cadou. Am ajuns acasă şi am decis că licoarea salvatoare nu merita să fie ţinută în debara, lângă alealalte, ci în camera mea, chiar lângă căpătâi. Acolo era locul cel mai potrivit şi acolo trebuia să rămână până când se termina.

A venit şi noaptea, fierbinte ca toate nopţile dinaintea ei şi m-am trezit năduşind. Îmi trebuia ceva, dar nu ştiam ce. Într-un moment de glorie, am realizat de ce aveam nevoie şi am rezolvat problema, apoi m-am culcat la loc extrem de satisfăcută. Am avut un somn atât de liniştit şi n-am mai simţit nici fierbinţeala verii.

Dimineaţa, când să mă dau jos din pat, am auzit un zgomot nefamiliar. Lovisem ceva cu piciorul şi sunase a plastic gol. Când m-am uitat mai bine, am înţeles că, în toiul nopţii, avusesem grijă să mă sfinţesc din plin şi acum mă gândesc să aduc din condei vorba aia din popor cu Grigore şi s-o transform în „Ţi-e sete, bea aghiazmă!” şi s-o fac marcă înregistrată.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

La mulţi (f)ani toutouror!

2010-01-02T21:33:00.044+02:00

A venit şi 2010 peste noi. Nu ştiu cum s-a întâmplat pe la alţii, dar eu , în noaptea dintre ani, am avut parte de un spectacol extraordinar în Piaţa Constituției din Bucureşti: artificii spectaculoase, jocuri de lumină şi culoare, lasere şi un acompaniament muzical remarcabil. Într-o coajă de nucă, mi-a plăcut rău de tot, dar dacă nu mă credeţi, priviţi aici.

Întrucât e momentul oportun, vă urez cu toată sinceritatea „Muuuulţaaaaaani fiasco!”.

Ok, pentru că vă văd nelămuriţi am să clarific această trilemă pentru toţi.

Se făcea că era petrecerea de Crăciun a firmei din al cărui grup de mândri lucrători fac şi eu parte de câteva luni. Pentru ca totul să fie cât mai oficial, au venit tocmai de la Paris doi dintre colegii noştri de la sediul central. În separeul alăturat, situat în vecinătatea noastră foarte apropiată se afla, bineînţeles, o gaşcă de la o altă companie care se reunise din acelaşi motiv. Spre deosebire de noi, ei reuşeau să se distreze ceva mai bine decât noi. Unde mai pui că mai şi dansau şi aveau şi femei mai mândre şi cornute decât ale noastre. Văzând ei, franţujii, cum meg treburile în vecini, s-au dat ceva mai aproape şi s-au băgat în seamă cu gaşca celorlalţi.

După un timp, a venit momentul în care s-a adus tortul şi lumea s-a ridicat în picioare şi a cântat, ce altceva decât, Mulţi ani trăiaaaaaască/ Mulţi ani traaaaaaăiască/ Laaaaaaaa muuuuuuuuuulţi aaaaaaani!

Simţind intensitatea momentului, francezii şi-au zis că trebuie să îşi aducă şi ei obolul la celebrarea momentului şi au început să cânte la unison din toţi bojocii: „Mulţani fiascoooooo, mulţani fiascooooo, La muuuuuulţaaaaaaaani!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Pentru informaţii suplimentare intrebaţi farmacistul

2009-12-29T23:35:00.000+02:00

„- Ştiai că doamna Griffin avea oase care vorbeau?

- Cum aşa?

- Da, îi spuneau când o să plouă.”

Acestea au fost singurele replici demne de amintit dintr-un film care, potrivit celor care l-au văzut, „poate fi numai pe placul chirurgilor esteticieni”. Pentru a lămuri cât de cât această enigmă, menţionez că filmul produs în 2002 se numeşte „Miss Lettie and Me”, iar unul dintre personajele masculine este inteprretat de Burt Reynolds, unul dintre campionii operaţiilor estetice.

Ei bine, şi eu am un cap care vorbeşte. Evident că toate capetele vorbesc, veţi spune, doar toată lumea are o gură şi, aproape toate, ele capetele, vorbesc între ele. Eu mă refer la faptul că, ori de câte ori se pune de o ploaie abundentă sau se anunţă vreme urâtă cu spume, oasele capului meu încep mai întâi să şoptească, apoi să vorbească şi în cele din urmă să urle din toţi rărunchi anunţând urgia ce va să vină. Am aflat încă din copilărie că meteosensibilitatea am moştenit-o pe latura maternă. În general se lasă cu dureri crunte de mansardă aşa că, vreau nu vreau, în caz de vreme rea, trebuie să port la mine ceva calmante pentru scăfârlie.

Ca pentru orice om normal, drumurile la farmacie nu sunt nici rare, dar nici dese, dar pot fi bulversante. Aşa se face că într-una din seri, pe când mă întorceam de la serviciu, am intrat într-o drogherie ca să îmi reînnoiesc rezerva de calmante. Nimic nu prevestea ce urma să vină.

Înainte de a relata schimbul de replici dintre farmacistă şi subsemnata, vreau să adaug că era ora 19.00 şi că, în sinea mea, mă simțeam extrem de bine, în craniul şi pielea mea, ba chiar aveam senzaţia că eram foarte tonică şi viulie. Trebuie să recunosc că, fiind o împătimită a somnului, mă refer aici la acea stare fiziologică de relaxare şi nu la vertebratul acvatic omonim, nu petrec prea mult timp în faţa oglinzii. În consecinţă, este posibil ca replica primită să fi fost binemeritată şi învăţătură de minte pentru viitor sau să fie un argument în plus pentru cât de bine sunt pregătiţi farmaciştii din ţara noastră.

Aşadar, am intrat pe uşa respectivei farmacii, o doamnă foarte amabilă mă-a întreabat ce doresc, iar eu i-am răspuns:

- Aş dori o folie de pastile ........ pentru dureri.

- Aaaaaaa, dar nu cred că vă doare capul. Mai degrabă sunteţi obosită sau răcită.

- ???!!!!!!!!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Furculision se scrie, furculişăn se traduce

2009-10-27T02:09:00.003+02:00

*Acest post este dedicat domnului Mişu, care s-a manifestat aproape insistent cum că i-ar lipsi câşdecât vorbele-mi de duh. De asemenea, întrebarea distinsului domn - data de 14 august 2009 iti spune ceva?! - şi-ar putea găsi răspunsul într-una dintre variantele următoare (părerea mea, dar nu sunt din localitate): 14 august este a 226-a zi a calendarului gregorian, a 227-a zi în anii bisecţi, data la care România a declarat război Austro-Ungariei în 1916, intrând în prima conflagraţie mondială, ziua în care am fost fost să donez sânge anul ăsta, dar şi ziua premergătoare celei de 15 august ;-).

Trebuie să recunosc că, pentru îndelunga absenţă de pe blogul pe care cu mândrie îl păstoresc, sânt de vină memoria-mi scurtă, care începe să mă trădeze şi să nu mă mai alimenteze cu amintiri ce merită povestite, şi lipsa totală de insipraţie, care nu mi-ar sărit în ajutor în cazul acestor blocaje nefericite. Dacă ar fi foăcut-o, poate că reuşeam în cele din urmă să transform o întâmplare banală din viaţa de zi cu zi într-o aventură amuzantă de câteva rânduri, care sa aducă un zâmbet timid, cel puţin în colţul gurii mele. Cu ceva timp în urmă, începusem să scriu un articolaş despre un of de-al meu pe care l–aş vrea al tuturor. Ca filolog umil ce mă numesc, niciodată nu mi-au plăcut furculisioanele şi nici calchierile grosolane la care este supusă limba română şi pe care trebuie să le îndure urechile mele de la teveu, presă, colegii de serviciu, prieteni, partenerii de drum în mijloacele de transport în comun etc. Se pare că ne cuprinde pe toţi un fel de amnezie selectivă asociată cu uşoare accente de Alzheimer şi uităm încet, dar sigur, faptul că limba română are, şi ea, o sumedenie, dacă nu mai multe, de cuvinte cu care am putea traduce extrem de lejer termenii uzitaţi, de cele mai multe ori, greşit de cei mai sus menţionaţi. Deja limba vorbită la teveu este una străină pentru cei din generaţia tatălui meu, care are foarte mare grijă să îmi pregătească în fiecare zi un kil de întrebări: ce înseamnă tati praimtaim? dar feişăn sau chetuăk? sau bordul de conducere? dar a defecta din armată? lidărşip? năuhau? lăucost? riălisteit? meikapartist şi câte şi mai câte, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Nu mă dau mare cunoscătore în ale limbii engleze, ba nici chiar în ale limbii române, dar cu ce sunt vinovaţi unii că s-au născut mai devreme şi de ce ăi de au făcut ochi mai târziu sunt aşa de avizi să folosească romglismele ca şerveţelele sau hârtia igienică atunci când eşti răcit? În orice caz, pentru a veni în ajutorul celor care doresc să-şi developeze repertoriului de expresii chinuite şi mutilate lingvistic, dar care nu deţin suficiente cunoştinţe de limbă engleză, iată o listă cu unele dintre cele mai uzitate expresii din limba română furculisionate în limba lui Shakespeare. Marea majoritate a acestora a fost furnizată de una dintre prietenele mele, care şi-a făcut un bun obicei din a mă ţine la curent cu evoluţia acestui fenomen. Ordinea este aleatoare, dar cronologică de la stânga la dreapta şi de sus în jos în funcţie de inspiraţia de care dat dovadă traducătorul.

Pulică Frânaru - Dicky the Braker
E marfă!- It’s merchandise!
Ura şi la gară! - Hooray, and at the train station!
Ai făcut rahatu’ praf - You made shit into dust\
A-i ţine de urât - To hold him/ her by the ugly
Lăsata Secului – The Leaving of the Dry
Moaşă-ta pe gheaţă- Your midwife’s on ice
A luat-o în freză - He took it in the haircut
Vorbeşte verzi şi uscate – He/she’s talking green and dry
Vărsat de vânt - Spilt by the wind
A-i purta sâmbetele - To carry one’s Saturdays
Aiurea-n tramvai - Nonsense in the tram
Ai căcat steagul - You shit the flag
Răbdări prăjite – Fried patiences
Ai făcut-o de oaie – You made it of sheep
A înghiţi în sec - To swallow in the dry
Mancaţi-aş pana ta – I eat your feather
A o lua pe coajă – To take it on the peel

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Inspiraţie de moment

2009-08-14T23:11:00.000+03:00

- Auzi, îl știi pe ală cu ......? Cam așa încep cele mai multe discuții cu colegii mei de cor, la repetiţiile săptămânale. A, şi ca să dezvălui misterul acestui „ăla”, de cele mai multe ori ca să nu spun aproape întotdeauna, este vorba despre bancuri, pentru că ele sunt punctul nostru forte, pe lângă muzica pe care o cântăm, bineînțeles.

Deci, care-vasăzică, imediat ce ne dăm binețe, un grup de admiratori ai acestor „glume ieftine, anecdote, minciuni” cum mai sunt ele descrise în dicţionarul limbii române, ne adunăm frunţile şi ne împărtășim cele mai noi şi mai amuzante bancuri culese în perioadele de pauză.

N-am să vă spun acum care au fost ultimele auzite, ba ... poate doar pe ultimul că merită - Împăratul roșu avea o livadă şi în fund un măr, – ci doar una dintre povestirile reale trăite şi relatate de unul dintre colegii mei.

Cică într-o zi de maximă termică, într-unul din tramvaiele veșnic înțesate de călători lipiți unul de altul şi amestecându-şi transpirațiile și expirațiile respingătoare, vajnicul şi temerarul posesor de permis de conducere categoria Tv (pentru cei care şi-au luat carnetele mai de multișor şi nu au citit noul cod rutier, este vorba de conducătorii de tramvaie) a călcat cu tot tupeul de care era în stare pedala de frână, făcând ca întreaga suflare compactată din acel vehicul să migreze brusc spre unul din capete. Primul cetăţean care s-a dezmeticit în urma zdruncinăturii a strigat exasperat la culme de îndrăzneala conducătorului:

- Fir-ai al dracului să fii de manipulant cu cine ţi-a pus manipula în mână!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

S-avem poftă!

2009-07-21T00:15:00.000+03:00

Cine dintre cei născuţi pe la sfârşitul anilor ’70 nu îşi mai aminteşte de vremurile în care gazul venea pe ţeavă cu mare zgârcenie şi cum părinţii apelau la vecini, prieteni, rude, pensionari să treacă să încălzească mâncarea copiilor, de frica vreunui accident nefericit.

Bineînţeles că nici noi, trei fraţi fiind, nu am scăpat de amabilul

Aşa se face că într-o zi ca oricare alta, a sunat amicul cu pricina, unul dintre noi a deschis, acesta a intrat, iar noi toţi trei ne-am adunat ciorchine în uşă să vorbim cu vecinii de palier, care beneficiau de acelaşi tratament din partea vreunui bunic sau vecin mai disponibil.

Conversaţia noastră era mult mai interesantă aşa că l-am ignorat pe amic pe toată durata şederii lui în bucătăria noastră. Cu coada ochiului însă l-am văzut cum s-a opintit să ia ceva destul de voluminos din frigider şi l-a urcat pe aragaz. Apoi, cu o spumieră, a început să învârtă cu sârg în ligheanul cu pricina şi să verifice din când în când temperatura mâncării. După ce şi-a terminat treaba laboriasă, a avut chiar şi amabilitatea să ne pună mâncarea în farfurii. Noi am închis cu mare dezamăgire uşa îndemnându-ne să atacăm masa deja pusă.

Amicul, vazându-şi treaba terminată, a zbughit-o spre uşă mormăind ceva cum că ar fi întârziat la serviciu.

Din pragul uşii proaspăt închise vedeam farfuriile aburinde şi ne întrebam oare ce gătise mama cu o seară înainte?

În sfârşit ne-am apropiat ca să vedem şi să mirosim mai bine bunurelele şi mare ne fu mirarea când am identificat, în cele din urmă, ce se chinuise amicul să încălzească până la temperatura de fierbere.

Ei bine, în farfuriile frumos aşezate ne aşteptau trei porţii zdravene de ..... salată orientală aburindă.

Până data viitoare, poftă bună!

Florăresele fac frumoase zilele

2009-07-12T23:30:00.000+03:00

Potrivit bunelor maniere, atunci când trebuie să te înfăţişezi la un eveniment festiv în cadrul căruia se celebrează cumetrii, cununii, botezuri sau alte astfel de festivităţi, e bine să nu te duci cu mâna goală. De cele mai multe ori, omul alege să ofere un cadou, o floare, o măslină, că aşa cere eticheta.

Întrucât prezenţa mea era solicitată la o astfel de sărbătoare şi cum nu mă puteam înfăţişa fără un buchet de flori potrivit, m-am înfăţişat şi eu, cum se cuvine, în piaţa de flori din Coşbuc. În cazul în care localizarea acesteia este o nebuloasă pentru unii dintre locuitorii acestei capitale europene de mare atracţie turistică, aceasta se află fix în buricul jucăuş al cartierului păstorit de „Marean care este pă persoană fizică”. Fauna care populează piaţa de flori este din cea mai colorată cu putinţă, aceasta putând fi cu uşurinţă considerată cartierul general al tuciuriilor cu mâini prinbuzunarelealtoraumblătoare.

Deci, cum spuneam, am dat o raită să văd care e oferta şi mi-am ales ţâganca cu care voiam să parafez afacerea. Eu am ales forile, ea le-a scos din găleata în care se aflau cu entuziasmul unul muflon căruia îi fluturi prin faţă un copan bine rumenit . După ce mi le-a înfăşurat într-un ambalaj jalnic, a întins nerăbdătoare mâna după bani.

Văzând că şi-a termint treaba, am scos o bancnotă din portofel şi i-am întins-o. Ţâganca a luat-o, s-a uitat o secundă la ea şi a început să urle cât o ţineau poalele înflorate către colega de tarabă din partea stângă:

- Elveţioooooo! Ai fă să-mi schimbi şi mie o foaie dă cinci suteeeeeeei ?

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Fără poezie, viaţa e pustiu*

2009-06-24T00:54:00.000+03:00

* Ştefan Mihăilescu-Brăila în filmul „Secretul lui Bachus“

Acum vreo două săptămâni, pe când îmi preumblam bocancii prăfuiţi şi hoitul leneş prin Piatra Mare, am primit pe telefon un mesaj haios, dar care chinuia îngrozitor limba română. Menţiunea care însoţea textul scria că ar fi fost vorba de versurile unei manele, pe care nu am să le citez aici.

Ceea ce interesant este faptul că acele versuri agramate mi-au adus aminte de vremurile frumoase, când, împreună cu prietenii mei, mergeam pe munte şi, după o zi de călărit crestele, ne aşezam obosiţi în jurul focului aşteptând cu nerăbdare momentul acela.

Aşadar, ne aşezam cuminţi înghesuindu-ne unul într-altul, căutând căldura celuilalt, iar când nu o găseam, dădeam cu câte o bericică sau cu o tărie. Aşteptarea începea chiar din acel moment. Atunci când recitalurile folkiste se lungeau prea tare, deveneam nerăbdători şi boscorodeam pe înfundate doar - doar s-or prinde cântăcioşii să tacă oleacă să se poată desfăşura momentul.

Şi când, în sfârşit, se opreau, îi făceam loc Lui, aedului, oratorului, recitatorului, nemaiauzitului şi preafrumosvorbitoruluişimultepreaexpresivului nostru, măreţului Viezure.

Acesta se ridica încet, îşi întindea maiestuos trupu-i, îşi arcuia graţios gâtul, îşi dregea uşor glasul, îşi acorda chitara din braţele-i, se înclina uşor mulţumind pentru adoraţia din ochii noştri, inspira adânc, transfigurat, şi, în ritmurile acordurilor line, .pe când focul juca, întunericul fremăta, stelele licăreau, moliile fremătau, iarba tremura, urechile se ciuleau, berile curgeau şi cuplurile se cuplau, buzele-i rosteau şi versurile răsunau:

Pe dealul‘ cu viorele

Este multe ghiocei

Şi s-a dus mândrele mele

Să le culeagă ei pă toţi.

Eu le-am zis să nu se duce,

Ei n-au vrut să mă ascultă,

Iar acum să se descurcă

Crocodilu’ să-i mănâncă.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Stai bine pe caşcaval?

2009-06-16T23:12:00.000+03:00

Se făcea că odată, prin clasa a noua, am fost într-o tabără la Gura Diham, împreună cu soră-mea şi cu clasa ei de viitoare don’şoare învăţătoare. Camerele erau din cele cu patru paturi supraetajate două câte două. Am nimerit în cameră cu o duduie rotofeie, care tocmai atunci se găsise să ţină cură de slăbire.

În meniul ei zilnic se regăseau caşcaval şi aripioare de pui. Avea vreo două - trei grămezi semnificative de aripici crocante şi o ditamai halca de caşcaval pe care o ţinea într-o pungă de plastic lângă geam. După ce ne-a informat asupra rezervei ei strategice, n-a avut nici cea mai vagă intenţie să ne invite măcar să mirosim bunurelele cu care venise de acasă. Toţi cei care au fost prin tabere ştiu că, mâncarea nu era niciodată îndeajuns. Şi apoi, ora cinei era mult prea devreme pentru ca mâncărica îngurgitată să ne ţină de foame până a doua zi. În primele două zile nici nu am dat atenţie alimentaţiei duduii, dar după aceea, când efectul cinei timpurii pălea, stomacul ne dădea ghes şi visam numai sandvişuri cu caşcaval garnisite cu aripici. Dar ce ne enerva cel mai tare era faptul că mândra mânca în cameră, în faţa noastră, în patul de sus cu vizibilitate maximă, mult după ora cinei şi gemând de plăcere. Cu ciudă în suflet, am hotărât să ne răzbunăm şi i-am pus gând rău rezervei. Buba era că mândra avea un număr fix de aripici pe care îl mânca pe zi şi nu puteam atenta la ele, dar caşcavalul.... deşi era atent monitorizat, ne înflăcăra imaginaţia şi ne excita papilele. Aşadar, într-o după-amiază, când colega se afla prin împrejurimi, am dat atacul. Eram, deci, trei infractoare (aliata noastră era ce-a de-a patra ocupantă a camerei numărul 14), cu ochii în douăşpatru (şase x patru). Una era la uşă să dea de paişpe, una era la geam să o vadă când părăseşte curtea şi cea de-a treia, soră-mea-mână-fină, trebuia să opereze caşcavalul. A cotrobăit în ascunzătoarea ştiută, a înhăţat obectul, l-a desfăcut şi, când să înceapă chirurgia propriu-zisă .... surpriză. Din cauza căldurii, caşcavalul multrâvnit era cald şi fleşcăit şi unsuros şi cu marginile topite şi nu puteam tăia felii normale fără să fie evident. Era ca o bucată de săpun de casă cu prea mult seu şi bine uzată pe toate părţile. Dar nimic din toate acestea nu ne-a descurajat. Ce era de făcut? Ciuda, pofta şi, mai ales, adrenalina ne-au ajutat să găsim soluţia. L-am decupat pe rotund, din aproape în aproape, după conturul marginilor deja curbe, înfulecând cu nesaţ bucăţelele mult poftite şi binemeritate şi satisfăcându-ne papilele mult încercate. După ce ne-am îndeplinit misiunea, am reconstituit totul în cele mai mici detalii şi am aşteptat cuminţi să vină seara, să mergem la cină, să revenim în cameră şi să-şi ia şi colega cina în pat. Totul s-a petrecut conform aşteptărilor: caşcavalul a fost luat de pe geam, dezvelit şi duduia nu a sesizat nimic nelalocul lui. Dar, ne-a şocat invitându-ne să gustăm câte o felie, că oricum era topit şi unsuros şi nu prea mai avea gust şi îl şi arunca mâine că se săturase de el şi nu îi mai plăcea. Bineînţeles că am refuzat-o politicos, înjurând-o cu foc şi neîmpărtăşindu-i deloc părerea. Acela a fost cel mai gustos caşcaval fleşcăit pe care l-am mâncat vreodată. Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Cum se uită o raţă în cuptor?

2009-06-09T16:49:00.000+03:00

Se ia raţa, se bagă în cuptor şi se uită acolo.

În timp ce luam cina în familie miercurea trecută, dintr-unul din colţurile memoriei am extras un serial de casă. Aproape ca în romanul proustian, episoadele mi-au fost induse de mirosul îmbietor ce se ridica din tuciul de fontă de pe foc în care se perpeleau de mama focului nişte bieţi cartofi noi.

În urma unei foarte scurte introspecţii asupra materialului văzut cu ochii minţii, am conchis: în familia noastră, un lucru cert este acela că soră-mea, cu siguranţă, nu e echipată să-şi facă prea mult de lucru prin bucătărie. Acest talent i-a fost descoperit încă din copilărie, când, din dorinţa de a-şi face câte ceva de haleală, reuşea, cu succes, să rumenească excesiv mâncarea.

De fiecare dată când voia cartofi pai, şi-i curăţa tacticoasă, îi tăia în felii subţiri şi egale, apoi îi punea în tuci la prăjit de la înălţimea scaunului pe care era cocoţată de teamă să nu îi sară uleiul pe mâini şi o tulea din bucătărie. Ei bine, aproape de fiecare dată, revenea la locul faptei mult prea târziu pentru a preveni dezastrul. Dar asta nu o împiedica să mănânce la fel de tacticoasa cartofii maronii şi amărui.

Într-una din rarele ocazii când, în sfârşit, a reuşit să păzească tuciul, iar cartofii rumeni erau numai buni de înfulecat, după ce i-a pus în farfurie...., a scăpat-o din mână.

Pentru câteva minute, cartofii aurii şi nearşi au decorat linoleumul roz cu care era dotată bucătăria noastră. În tot acest timp, eu şi cu frate-miu, sufocaţi de râs, îi uram poftă bună soră-mii rămasă mască, cu ochii-i verzi fixaţi asupra ineditei mese, pe care zăcea împrăştiat prânzul ei.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

-Vă bâlbâiţi întotdeauna aşa ?/ - N-nu, dd-doarr c-când v-vor-besc...

2009-06-05T16:19:00.001+03:00

În urmă cu ceva anişori, serviciul, în mărinimia lui, m-a trimis la un curs de pregătire de vreo 3 lunişoare friguroase tare, într-un loc nu foarte departe de Bucureşti, dar cu probleme de încălzire centrală. Toate bune si frumoase, mai ales că ziceai că suntem la azil. Toate erau la îndepicior şi, respectiv, îndegură: nu ne mişcam prea mult nici să ajungem la cursuri nici la sala de mese.

Aşadar, eram mai mulţi colegi de suferinţă, împărţiţi în mai multe clase, ca la şcoală. Îndrumătorul nostru era un cretin nefericit, în adevăratul sens al cuvântului, şi un mare fan al părţii de vorbire neflexibile şi fără funcţie sintactică, cu rol morfologic auxiliar şi care se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoţeşte, adică al conjuncţiei conclusive „deci”, pe care o folosea, în medie, cam de 75 de ori pe oră. Pe cuvânt că le-am numărat ca să vedem dacă e capabil să-şi doboare propriul record.

Printre toţi ceilalţi colegi super de treabă, era şi un tip foarte amabil şi oleacă timid, a cărui singură meteahnă era că, de câte ori se intimida sau se grăbea să spună ceva, se bîlbăia mai rău ca Porky Pig.

La unul dintre cursuri, proful făcea o paralelă între simbolurile centrale ale religiilor. Şi cum grăia el aşa frumos (reconstituire, de asemenea, din amintiri):

- Aşadar simbolul central la ortodocşi este Fiul, la catolici Fecioara Maria, la evrei Tatăl, la ....

deodată, din fundul clasei, se auzi:

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba .......

Toată suflarea cea vestită a clasei amuţi, iar proful cu ochii albaştri măriţi la limita imposibilului privea înmărmurit către nefericitul care-şi relua chinuit pledoaria cu faţa îmbujorată şi străduindu-se din răsputeri să lămurească situaţia.

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba ......, se auzi din nou şi întreaga sală se cutremură de hohote înnăbuşite.

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba ......., pentru a treia oară şi faţa profului aproape se descompuse chinuită între uluială şi hohot.

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba, ... l-la baptişti este Botezul, reuşi să spună în cele din urmă fratele întru suferinţă al lui Porky Pig, dar nu-l mai auzea nimeni.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Înfloreşte mazărea

2009-05-23T00:49:00.000+03:00

Mă gândesc cu nostalgie la momentul acela când am făcut cunoştinţă cu unul dintre cei mai mici, la propriu, ghizi cu diplomă din România, care era, în acelaşi timp, şi tenor de categoria I în corul SOUND. Îi spuneam Ghiduşul, cum altfel, din ambele motive menţionate anterior: înălţimea şi calitatea.

L-am cunoscut pe Ghiduşul atunci când, împreună cu un fost foarte bun prieten de-al nostru, a venit în vizită ca să deguste palinca primită în dar de taică-miu de la rudele din Ardeal. Şi pentru că se puseseră de comun acord că licoarea merita toată atenţia, au tras o cântare la chitară până dimineaţa de ne-au aflat toţi vecinii. Atunci am pus şi bazele intrării mele în corul de dezaxaţi pe care cu mare onoare îl dirija şi la acea dată multprearăbdătorşiexageratdeîngăduitorul domn Voicu Popescu.

Aşadar, vorbele cântecului cu care ne-a cucerit şi ne-a convins Ghiduşul, sunau cam aşa (variantă recondiţionată din memorie):

Înfloreşte mazărea mă uit la ea şi simt că-mi creşte inima fiecare bobişor are-n el un viermişor spre mândria noastră – a tuturor

R: şi când vezi că-n jurul tău se munceşte se trasnpiră, se trudeşte cum să nu te prinzi şi tu voiniceşte ca să poţi cânta aşa

Cade telecabina mă uit la ea şi simt că-mi creşte inima fiecare călător ia în cur un pomişor spre mândria noastră – a tuturor

şi încă vreo două sau trei strofe care nu mi-au atras atenţia la acea vreme (aici găsiţi cântăciosul care l-a lansat).

Dar din repertoriu mai făceau parte şi alte piese greucene, precum: „La cârciumă-n Ferentarii aaaîîîîîîîî/ Stăteau la masă doi ţiganiiaaaîîîîîîîî/Şalabadâm, şalabadam ce-i-n sufletul meuuuuuu”, „Ne-am întâlnit în cimitir/ Pe piept aveai un trandafir/ Şi cântam şi dansam/ Printre cruci ne legănam/ Pasărele ciripeau/ Uuuuuuuu cucu bau bau” şi „Imnul căcănarilor” – „Când primii a ta scrisoare/ Mă aflam pe căcăstoare” etc.

P.S. La una din repetiţii tot încerca să mă gâdile, chestie care îmi cam displace, aşa că până să realizez ce-mi iese pe gură i-am strigat cu of(tică):

- Dacă mă mai superi, te iau la subraţ şi fug cu tine.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Bluză caracteristică portului naţional românesc, împodobită cu broderii sau cusături

2009-05-18T23:45:00.000+03:00

Primăvara aceasta la noi în cor a plouat cu tot felul de manifestări care mai de care mai pline de spontan. Aşa se face că duminica asta ne-am deplasat cu pas săltăreţ (la propriu) către Muzeul Satului, care aniversa o căruţă şi jumătate de ani de activitate, iar noi am fost solicitaţi să ne facem simţită prezenţa pe acolo, mai exact, în incinta proaspăt restauratei biserici nemţene Răpciuni. Deci, dacă aţi trecut pe acolo şi aţi văzut un grup de fete mândre şi feciori zdraveni defilând făloşi în ii tradiţionale româneşti să ştiţi că ........ nu eram noi.

Am adus în discuţie acest amănunt, aparent nesemnificativ în acest moment al povestirii, pentru că doresc să informez publicul cititor că membrii cântăcioşi ai corului SOUND au două costumaţii declarate oficial.

Una dintre ele se constituie astfel: una bucată rochie verde închis pe corp de fată (pentru cei care se orientează mai greu vezi stânga sau vest)

şi

trei bucăţi de haine (pantalon + cămaşă neagră + papion verde închis) pe corp de mascul (pentru aceiaşi menţioneţi anterior, vezi dreapta sau est).

Cea de-a doua ţinută, general valabilă, este alcătuită din una pereche blue jeans + una bucată ie tradiţională românească, că aşa suntem noi, patrioţi.

Revenind la manifestările noastre, aminteam că acest eveniment a necesitat deplasarea noastră, în grup şi în uniformă, prin întreg muzeul. La un moment dat, în timp ce ne afişam nevoie mare pe aleile satului, a trecut pe lângă noi un cuplu mai în vârstă ţinându-se tandru de mână. Era un soare extrem de puternic şi pe la orele 14 când se întâmpla acest episod şi nu le-am putut vedea figurile, dar am auzit extrem de limpede vocea suavă a doamnei în timp ce se adresa indignată partenerului:

- Ia uite dragă, şi-au luat toţi ii.

După prima secundă de uluială, mi-am imaginat-o pe duduia întârziată grăbind pasul şi căutând cu înfrigurare buticuri cu ii de vânzare.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Unde dai şi unde crapă

2009-05-11T23:04:00.000+03:00

Una dintre cele mai enervante jocuri de societate, în ceea ce mă priveşte, este mima. Potrivit definitiei, principiul jocului ar fi următorul: cineva mimează, iar altcineva trebuie să ghicească ce se mimează.

Aşadar, de cum ne porneam în turneu, fiind obligaţi să ne suportăm reciproc timp îndelungat în autocar, încercam să ne întreţinem voia bună cu acest joc.

În medie geometrică, noi călătoream de obicei în haite de câte 35 de corişti, plus/ minus dirijor şi şoferi. Imaginaţi-vă circa 15 – 20 de persoane, împărţite în funcţie de locurile pe care le ocupau în maşină, agitându-se care mai de care, unii să mimeze, alţii să ghicească. Era un vacarm de neînchipuit. Cel mai adesea, eu eram arbitru de tuşă pentru că, aşa cum am zis, nu îmi place jocul, deci mă constituiam în observator profesionist.

Pentru că pe autorul deja consacratei sintagme „Liţă chiţălău” l-am prezentat acum câteva posturi, mărturisesc că el este şi unul dintre actorii principali ai următoarei istorioare.

Deci se făcea, că eram din nou pe drum către o destinaţie mai puţin importantă şi se juca mima. Una dintre echipe stabilise ce cuvânt trebuia mimat şi acesta a fost comunicat rapid (să n-auză dujmanii) urechii antrenate a mimului de ocazie, în speţă, omul nostru.

După ce a clipit des de câteva ori, pe faţa lui s-a întipărit o uimire fără margini şi extrem de nelămurit s-a îndreptat către urechea celui ce-i şoptise atât de suav (îi vom spune în continuare şoptitorul) şi a cerut să i se repete. Scena s-a petrecut identic şi a doua oară, dar mimul nostru era şi mai confuz. Noi cei din scaune priveam cu mirare spectacolul. Nimeni nu ştia care era trilema. După alte câteva minute de negocieri, cei doi protagonişti izbucnesc într-un râs convulsiv. Măre şi râseră ce râseră şi, într-un final, se potoliră şi ne povestiră şi nouă malantandiuul care le dăduse de furcă.

Discuţia dintre cei doi s-a petrecut cam aşa (citez cu foarte mare aproximaţie pentru că memoria m-a cam lăsat, dar fac apel către cei care ştiu mai bine să mă corecteze dacă greşesc):

Şoptitorul (şoptind cu viteza sunetului): Gi ..............a

Mimul de ocazie (contrariat): Ce?

Ş (şi mai rapid): Gi ..............a

M (foarte contrariat): Eşti sigur că vrei să mimez asta?

Ş (confuz a la what the f...?): ?????????

M (răbdător): Mai zi-mi încă o dată.

Ş (neîncrezător): Gi ..............a?

M (răbufnind): Băi cum să mimez ... Gil copil orfan?

Ş (de-a dreptul bulversat): Ce .... Gil copil orfan? Eu ţi-am zis Ginkgo Biloba.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Constituţie atletică

2009-05-06T01:03:00.000+03:00

Stau şi mă gândesc câteodată că este mare lucru să poţi face şi să poţi primi un compliment aşa cum se cuvine. Nu este la îndemâna oricui pentru că se mai întâmplă să îţi iasă exact pe dos. Un compliment prost plasat se transformă cu uşurinţă în ironie, impoliteţe sau stângăcie. În aceeaşi măsură să faci complimente exagerate denotă o lipsă de tact, iar a cere să fii complimentat este prostie curată.

Secretul administrării sau primirii unei aprecieri, laude, flatări, consideraţii (şi toate celelalte sinonime) este să învăţăm cum trebuie administrate: în doze mici - îndestulătoare, destul de des ca să nu se piardă gustul, să fie sincere şi oferite cui i se cuvin.

Nu ştiu de ce, dar lumea se simte tot timpul responsabilă să îşi dea cu părerea despre oricune, oricum, oricând. Auzi la tot pasul (mai ales în cartierul analfabet gospodărit de Marean pă persoană fizică Vanghelie), la film, în mall, în parc sau la piaţă comentarii de genul: ce mers avea aia zici că-i deşurubată; i-a uite-o frateeeeee, e mai urâtă ca limba rusă; ai văzut ce gladiole avea ăla, zici că a stat la coadă la picioare şi a apucat mâini; i-a uite la ăia doi ce se mai mângăie, beeeeeeei luaţi-vă o cameră că udaţi tot p-aici, şamd.

Ei bine, după umila mea părere, dintre cele mai „alese” sunt cele administrate de masculi urechiuşelor doamnelor, domnişoarelor şi copilelor care au obrăznicia de a le trece prin faţă. Şi cum printre aceste distinse persoane mă număr şi eu am să trec în revistă câteva dintre blagosloveniilor care mi-au făcut să rezoneze ciocănele, nicovalele şi scăriţele. Sunt sigură că le-au auzit toate femeile măcar o dată în viaţă.

Aşadar avem complimente de neuitat astfel: păsărică, frumoaso (mai rar ce-i drept, dar mi s-a mai întâmplat cu cei ca mine care nu băteau fază lungă sau mă vedeau pe întuneric), drăguţo, ce ţi-aş face de te-aş prinde, fă dragă, păpuşe mică şi sexoasă, graso, fata, pisi, mamă ce bucată, ce brand ai (ăştia erau invidioşii din tramvai care îmi „admirau” braţul atârnat ostentativ de bară), ce c../ ţ.../ p.... ai, românco (asta e greuceană rău mai ales ieşind din gura pocită a vreunei reprezentante a indienilor băştinaşi) şi multe altele cu care nu a meritat să îmi încarc memoria.

Din arsenalul mitocanului de România, cum bine zic cei de la Guerilla, mai fac parte şi privirile languros-obsedate, oftaturile ostentativ-libidinoase sau claxoanele orgasmice.

Nu pot spune că m-am obişnuit vreodată cu aceste cuvinte de „laudă”, dar recunosc că mă încearcă un sentiment de admiraţie atunci când aud una originală. Acestea fiind spuse, mărturisesc că mi s-a întâmplat un astfel de episod nu cu foarte mult timp în urmă.

Eram pe scările din clădirea biroului unde mă făceam că muncesc şi îl şicanam pe unul dintre colegii mei nelăsându-l să coboare înaintea mea. După vreo două – trei astfel de manevre, el s-a oprit, s-a uitat atent la mine şi m-a întrebat extrem de serios.

- Auzi? Ai făcut rugby?

Ei, ce ziceţi? Ăsta da compliment. Aşa mai zic şi eu să măguleşti o fată. Bravo Bibicule, aşa da. Ei bine, atunci m-am simţit cu adevărat ambiguă.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Viezure reloaded

2009-05-03T19:46:00.000+03:00

Întâmplările cu Viezure (aka animal păros) sunt destul de numeroase, având în vedere că am petrecut foarte mult timp împreună, pe munte şi nu numai.

Episodul de azi are loc în altă cabană multpreacunoscută, dar nu prea îndrăgită nouă – cabana Diham cea roz- chiloţie, dinainte de a arde.

Împreună cu colegii mei din clubul de turism din care făceam parte obişnuiam să mergem cu toţii, în luna ianuarie sau februarie (după posibilităţi), să sărbătorim un revelion al nostru. În acel an, am optat pentru roz.

Era alb peste tot. Ninsese cu câteva zile înainte şi era o feerie. Toată ziua ne-am petrecut-o pe pârtia din Belvedere, tocindu-ne dosurile pe pungi de nailon, meşterind la oameni de zăpadă şi încingând o bătauie cu bulgări soldată cu o fleşcăială generală. În cele din urmă, după o porţie renumită de papanaşi cu smântână şi dulceaţă de afine, ne-am întors la cabană storşi şi cu gândul să ne uscăm şi să ne pregătim pentru seara festivă. Bineînţeles că, în camera mare cu 15 paturi, soba mergea şi era o căldură numai bună de somn, aşa că ne-am trântit cu toţii în paturi ca să ne odihnim, cică.

Când eram exact pe punctul de a adormi, în momentul cel mai dulce din-aintea somnului, creierul meu a început să fie disturbat la maxim de ceva sau de cineva. Distingeam în surdină muzica de la un aparat mic de radio care era pornit în cameră şi făcea atmosfera şi mai imbietoare la reverie. Şi totuşi, enervant şi obsedant, acel cineva sau ceva nu voia să mă lase să adorm. Printre acordurile melodiei, auzeam numele meu, insistent şi repetitiv. Încet, încet şi cu o tonă de nervi am tras de pleoape să le despart ca să văd cine p ...uii mei n-avea altă treabă decât să mă frece la icre.

Am întors capul în direcţia din care veneau sunetele şi cu ochii încă picior peste picior l-am văzut pe Viezure stând ofilit şi strigându-mă încet.

- Ce naiba vrei? m-am răţoit eu.

La care el absent şi pe un ton egal şi echidistant mă întreabă:

- Dansezi?

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Mama lu’ Cătăliiiiiiiiiiin!

2009-05-03T18:29:00.000+03:00

In timp ce lucram la calculator la o chestie total nepotrivită pentru o seară de duminică, atunci când tot omul se distrează sau se relaxează prin paturi king-size alături de sufletele pereche sau iubiţi de ocazie, m-a pufnit brusc râsul.

Stând cu geamul deschis nu am putut rata nici o discuţie supercalifragislistică a puştilor din faţa blocului, al căror volum al decibelilor depăşea cu mult limita legal admisă. Din când în când, câte unul mai făcea dovada plămânilor cu care era dotat răcnind:

- Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaa dă-mi şi mie 2 leeeeeeeei să-mi iau bomboane!

Dovadă că sinapsele-mi încă mai funcţionează, la relanti ce-i drept dar funcţionează, mi-am adus aminte de unul dintre prietenii mei de foarte de demult.

Pe el l-am cunoscut într-o zi superbă de vară fierbinte la Susai, pe vremea când cabana era călcată de cei care atacau Piatra mare, Gârbova, Baiului sau alte trasee. Eram cazaţi în anexa friguroasă şi puchinoasă, cu pretenţii studenţeşti, unde nu te băgai decât atunci când somnul era mult prea puternic şi te învingea.

Aşadar, pe Viezure, căci aşa i se spunea, l-am cunoscut cu chitara în mână cântând din zori şi până-n seară (la propriu). Nu era singur, dar nici eu. El era însoţit de alţi trei prieteni care ne-au adoptat pe loc şi, împreună, am format o familie foarte frumoasă de prieteni, la care încă n-am renunţat decât parţial.

Când i-am auzit porecla am râs ca tembelii, căci nu auzi aşa ceva în fiecare zi. Numele lui din buletin, de mult uitat dealtfel, era unul pur românesc şi destul de frumos, Cătălin. L-am întrebat de unde şi până unde o astfel de poreclă, dar nu ne-a putut da şi o explicaţie logică sau plauzibilă. De cele mai multe ori omul se pricopseşte cu câte o poreclă, mai mult sau mai puţin măgulitoare, care se lipeşte de el ca timbrul de scrisoare, dar a cărei origine rămâne o enigmă pentru totdeauna.

Dar să revenim la motivul pentru care mi-am adus aminte de Viezure şi de ce m-am apucat să râd ca prostul de ce-şi aduce-aminte.

Pe vremea când era mic şi stătea la bloc, ca noi toţi, dar pe la etajul şapte, picimea de afară îl chema la joacă şi striga de jos:

- Mama lu’ Cătăliiiiiiiiiiiiin! Viezure e-acasă? Vine-afară?

Din categoria celor cu porecle simpatice mai face parte şi prietenul meu Ciaciu. Da, aţi citit bine. Povestea lui este următoarea (aici avem izvoarele istorice care atesă acest lucru):

Într-o zi, pe când avea vreo 4 – 5 anişori, s-a dus într-o vizită. După ce s-a jucat ce s-a jucat, a venit vremea să plece împreună cu întreaga familie. În timp ce cobora scările, şi-a adus aminte că-şi uitase săculeţul de care nu se despărţea, aşa că a trebuit să se întoarcă. A bătut sfios la uşă, şi când i s-a deschis uşa, a zis mormăit discret:

- Mi-am uitat ciaciul. Şi aşa i-a rămas numele până în zilele noastre.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Cum se pupă fluturii?

2009-04-27T15:54:00.001+03:00

Mi-aduc aminte cu mare drag, că, pe când eram mici, cu ciungă-n păr şi stăteam cea mai mare parte a timpului în casă, pentru că părinţii depuneau eforturi pentru dezvoltarea ţărişoarei noastre întru preamărirea comunismului, obişnuiam să ne jucăm şi să inventăm tot felul de jocuri. Eu şi cu fraţii mei, bineînţeles, căci mai există şi un reprezentant de sex masculin care împărtăşeşte un ADN similar celui deţinut de sora mea şi de mine ( în această ordine, căci el este mezinul).

Aşadar, unul dintre aceste jocuri se petrecea seara când mergeam la culcare, dar nu numai. Eu şi cu soră-mea împărţeam aceeaşi cameră că, deh, eram de acelaşi sex, în timp ce frate-miu, privilegiatul, avea o cameră numai pentru el.

Aşadar, în loc de noapte bună, ne pupam cum se pupă fluturii, cu genele. Pentru cei perverşi care se gândesc deja la alte porcoşenii, vreau să menţionez că era un lucru foarte inocent, copilăresc, frăţesc şi fără strop de erotism. Ne gâdilam ochii reciproc, cu genele celuilalt, clipind foarte des.

Având în vedere că şi fratele meu şi sora mea au câte doi metri de gene fiecare, putând stârni oricând invidia atroce a tuturor posesoarelor de gene false, eu eram cea mai câştigată. Ne distra cumplit treaba asta.

Mi-am adus recent aminte de ea, dar şi de sărutul eschimoşilor, care, cică, şi-ar freca nasurile unul de celălalt, cam ca în filmuleţul de aici:

Cum unul dintre cele mai la îndemână metode coercitive era gâdilatul, mai ales pentru mine care eram şi sunt îngrozitor de gâdilicioasă, era normal să apelăm la această formă de distracţie şi s-o fructificăm din plin. Pentru noi era foarte amuzant şi inocent, în ciuda valenţelor pe care le-am descoperit la acest sărut în pragul adolescenţei şi ulterior.

Azi am căutat pe net să văd dacă şi alţii se mai pupau ca fluturii pe ochi şi am aflat, cum era de aşteptat, că da, se practică la scară largă, dar în alt context şi în alte părţi ale corpului. Pentru cei mai jucăuşi, alte informaţii interesante pot găsi aici.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Garoafe pentru fete

2009-04-25T13:18:00.000+03:00

Azi e zi de sărbătoare în vecini, se însoară unul dintre ei şi e mare zarvă în bloc. Când mi-a spus maică-mea cine că se însoară, m-am uitat la ea tâmp. Păi, câţi ani are mamă, că eu tot de şase ani îl văd?

Pe puştiul ăsta (eu tot aşa îi spun) l-am cunoscut prima oară pe când avea vreo şase anişori, când s-a mutat la noi în bloc ( acum o mie de ani). Împreună cu sora şi fratele lui, au mărit gaşca noastră din bloc de la 30 la 33 de copii per scară de bloc cu patru etaje. Vă daţi seama ce de copilărime era? Ne călcam în picioare când ieşeam la joacă.

Într-o zi, sună cineva la uşă. Mă uit pe vizor, văd o doamnă cu o statură impresionantă şi o recunosc pe noua vecină. Când deschid uşa, .... surpriză! În prag, undeva pe la nivelul genunchilor mei, se afla puştiul ăsta ştirb, cu un buchet de garoafe în mânuţe.

Timid, m-a întrebat dacă soră-mea era acasă. I-am spus că era pe la şcoală şi, atunci, maică-sa la îndemnat să îmi dea mie florile, spunându-ne că puştiul a ţinut morţiş să îi aducă flori soră-mii. F ăcuse o pasiune pentru ea, care avea deja dublul vârstei lui.

Câteva zile mai târziu, când veneam spre casă, în faţa blocului îl vedem pe copil alergând în întâmpinarea soră-mii. Ajuns în faţa ei, i-a spus cu un zâmbet imens pe faţă: „Ţi-am adus flori mâine când nu erai acasă”.

Şi acum se însoară, iar eu nu pot să îmi şterg imaginea asta din cap. Casă de piatră, copii sănătoşi şi o viaţă frumoasă, R!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Concert SOUND - One Moment in Time

2009-04-22T02:51:00.000+03:00

Duminică seara concert de muzică americană în programul Sounzilor.

Am mai pomenit anterior că sunt cântăcioasă într-un cor de dezaxaţi, denumit SOUND. Pentru cei care vor să ştie dacă merităm să-şi piardă sau nu timpul cu noi, există o galerie media destul de modestă, dar edificatoare.

În programul de duminică vom cânta numai piese americane foarte cunoscute de prin anii ’60 când lumea se distra pe rupte dansând pe ritmuri de rock’n roll, twist şi jazz.

În seara cu pricina vom încerca să vă demonstrăm că „There's No Business Like Show Business” pe „42nd Street” şi că, indiferent de anotimp, dar, mai ales, “Summertime”, ne place să “Sing, Sing, Sing”. De asemenea, îi vom spune lui „Johhny B. Goode” să „Puttin On The Ritz”. Apoi ne vom „Back To The Fifties” şi vă vom arăta că „It Don't Mean a Thing If It Ain't Got That Swing” când îţi mişti şoldurile pe ritmurile „American Dance Party”.

„One Moment In Time” vă vom testa rezistenţa la somn cu un „Lullabye” duiozo – adormitor, iar „John Denver” va crea ambianţa potrivită pentru ca armoniile „Amazing Grace - Kum Ba Yah” să se aştearnă liniştit peste „Bridge Over Troubled Water”.

Acestea fiind scrise, eu merg la culcare, iar, până data viitoare, să trăiţi frumos!

Paştile ................ castanilor

2009-04-21T23:58:00.000+03:00

A venit şi a trecut şi Paştile ăsta că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Eu, de fel, nu prea plec urechea la cele bisericeşti. Din experienţele mele în bisericile de la noi, nici nu apuci să pui piciorul înăuntru că se reped aşa-zişii enoriaşi fideli să ţâţâie ba că nu ai capul acoperit, ba că nu şti să te închini, ba că de ce nu dai fuga să pupi cu patos icoanele mânjite de rujurile şi buzele unsuroase ale celor peste o mie de enoriaşi care s-au mişcat mai repede decât tine, ba să taci de parcă Dumnezeu Atoateauzitorul ar fi deranjat de cuvintele în surdină adresate celui sau celei de lângă tine.

Exact aşa s-a derulat ultima mea vizită la Mitropolia Bucureştilor. Intrasem de 30 de secunde şi pentru că aşteptam o prietenă să facă ce-şi propusese, m-am aşezat pe un scaun lângă intrare. În timp ce îmi potriveam şezutul în locul destinat acestuia, un domn foarte amabil a ţinut morţiş să mă apostrofeze că am îndrăznit să intru fără să-mi acopăr podoaba capilară şi că nici nu am dat fuga pe la icoane cum cere datina. Pe cuvânt că nu aveam un minut de când intrasem. Dar nu mă mir, căci altă dată mi-a fost dat să văd babe vajnice alergând în biserică după copilaşi şi obligându-i, la propriu, să stea în genunchi şi să-şi facă cruci, fără ca părinţii lor să intervină.

În cazul în care am fost prea subtilă, reiterez că nu prea agreez instituţia bisericii.

Ei bine, ca un făcut, nici anul ăsta, Paştile nu m-a dezamăgit. Am plecat spre biserică (care se afla fix la doi paşi) cu un sentiment destul de plăcut, căci partea asta îmi aduce aminte de copilăria când ieşeam cu mic cu mare să luăm lumină şi cânta la unison „Hristos a îînviaaaat din morţi.......”.

Ne-am înarmat cu lumânări, din cele trendy gen candelă cu capac metalic, şi am pornit-o la drum. Când am ajuns, tot cartierul era deja acolo şi aştepta într-o linişte mormântală (nu exagerez). La ora 11.50 au început să bată clopotele, cam devreme am zis, dar am continuat să aşteptăm. Liniştea mormântală persista. Şi a tot persista pănâ pe la 00.10 când am văzut o licărire în poarta bisericii şi lumea a prins glas. Venise lumina şi cartierul a început vânzoleala. Când a trebuit să o luăm pe ea, lumina care era ea lumină, toată lumea cu lumânări trendy a constat că nu e aşa uşor să manevrezi o astfel de lumânare. Cu feţe tâmpe încercau să aprindă candelele şi constatau că le e un pic imposibil. Noroc cu alde ăştia mai pragmatici care ieşiseră colo la doi paşi cu lumânările din colecţiile mai vechi şi i-au scos din ........beznă pe canddle fashioniştii cartierului.

Şi totuşi, liniştea dinspre cântăcioşii bisericii se încăpăţâna să persiste. Ca la o comandă toţi cei care dăduseră deja foc lumânărilor au făcut stânga în prejur şi au început să dea din coate să plece acasă. Iar eu m-am trezit întrebând ca toanta: „Păi, şi nu cântăm?” Pentru câteva secunde lumea care mă auzise s-a uitat cu ochii picior peste picior la mine şi apoi şi-a continuat liniştită marşul spre sărmăile care se răceau în cratiţe.

N-am avut ce face şi m-am conformat şi eu, n-am cântat că nu era nimeni disponibil. Am ajuns acasă exact la timp ca să îl aud pe mirobolantul care prezida la Mitropolie începându-şi predica astfel, citez aproximativ: „Dragi enoriaşi şi enoriaşe, stimaţi deputaţi şi majestăţile voastre”. Întrebare întrebătoare: deputaţii şi majestăţile nu erau enoriaşi? Era sub demnitatea lor? (pour une connaisseuse)

Aşadar, aceasta a fost cea mai urâtă noapte de Paşti din viaţa mea, şi, tare mi-e, că n-o să fie ultima. Singura mea alinare a fost concertul „Il Divo” difuzat pe unul dintre posturile TV, la ora 01.00.

Legătura cu titlul postului constă în faptul că a doua zi am fost la plimbare prin parcul Carol, unde am dat cu ochii de castanii încă înfloriţi. Nu ştiu de ce, dar florile lor m-au dus întotdeauna cu gândul la nişte lumânări aprinse. Cred că acelea au fost singurele lumânări demne pe care le-am vazut anul acesta de Paşti, pentru că cele întâlnite în noaptea cu pricina au fost oricum numai demne nu.

În speranţa că alţii au petrecut mult mai frumos, până data viitoare, vă doresc să trăiţi frumos!

Nu vreau să mă dezmint

2009-04-14T00:58:00.000+03:00

Vine Paştele şi odată cu el a început despuţirea generală. Toată lumea intră în priză şi se dă de ceasul rău ca să-şi primenească cuibuşorul de nebunii, să-l facă mai curat, parfumat şi neprăfuit. Râvna asta cu care toată lumea se inflamează de două ori pe an, respectiv de Paşte şi de Crăciun, parcă mă lasă să înţeleg că în tot restul anului suntem nişte putori ordinare cărora le face o deosebită plăcere să admire mersul păianjenilor pe pereţi, al furnicilor pe mâncare şi al prafului în nările noastre.

Dar să revenim la ouăle noastre! Printre lucrurile inutile pe care le adăposteşte omul pe lânga casa lui, am descoperit jurnalul meu de prin 1993. Să tot fi având vreo 16 ani pe atunci. Mi-aduc aminte că atunci când l-am primit mă întrebam ce o să scriu în el? Nu a trebuit să mă gândesc prea mult, căci mi-am găsit repede inspiraţia. Cu mintea mea ondulată şi suspicioasă mă hotărâsem să îl scriu în engleză pentru că nimeni din familia mea nu ştia această limbă. La 16 după acele evenimente am să vă spun ce făceam eu în plină adolescenţă (din păcate nu prea multe, dar nu cred că mă plictiseam totuşi). Păi :

- o uram pe diringinta noastră, care părea un personaj desprins din poveştile cu Babe-Cloanţe, maştere şi scorpii. Avea părul mov, vopsit, probabil, cu creionul chimic, şi din tolomaci nu ne scotea. Pentru ea, eram scursurile tuturor liceelor din Bucureşti, care oricât s-ar fi strofocat nu reuşeau să se numească liceeni. Mai ţin minte că putea oricând salva o maioneză de la tăiere, atât era de acră doamna dirigintă.

- la şcoală nu eram printre fruntaşi, ba din contră. Trebuie să recunosc că mi-am păstrat bunul obicei şi în facultate.

- aveam 16 ani şi ... ŞOC! Voiam să cânt la chitară. Vă jur că uitasem de episodul ăsta. Din câte am citit, m-a ţinut câteva luni bune, dar, degeaba, că nu s-a lipit nimic de mine. Din fericire, cânta soră-mea pentru amândouă.

- am fost nevoită să apelez la accesorii pentru a-mi îmbunătăţi acuitatea vizuală (în traducere liberă - am devenit aragaz cu patru ochi). Se făcea că era într-o superbă dar tristă zi de vară, după ce mă plânsesem de nenumărate dureri de cap şi de ochi, am aflat cauza - trebuia să îmi achziţionez podoabe pentru nas şi urechi.

- citeam pe rupte orice altceva decât ce era menţionat în programa şcolară. Devoram volume întregi de literatură de război şi de capă şi spadă. Dormeam cu eroii lui Sven Hassel în acelaşi jeg, sufeream de frig odată cu ei şi râdeam cu poftă la glumele deocheate ale Micuţului, Legionarului şi ale lui Porta.

- nu ştiu cine a mai avut astfel de preocupări, dar se pare că eu voiam cu tot dinadinsul să îmi trag o semnătură demnă de toată lauda. În consecinţă, am lucrat la ea câteva luni bune şi mi-am ornat apoi jurnalul cu Semnătura, ca să nu aibă nimeni nici un dubiu aupra posesorului de drept.

- am fost la un bairam pe cinste, aşa cum se făceau atunci - în după-miaza mare, cu muzică rap, îmbrăcaţi în pantaloni şi tricouri largi cu umerii căzuţi în coate şi mulţi prieteni buni şi vechi.

- făcusem o surtă descriere a tuturor colegilor mei. Dacă ar fi să îi creioneze acum un specialist în ale desenului cred că ar ieşi Gaşca lui Vai de ei. Potrivit descrierilor mele, toţi erau un pic graşi, cu excepţia colegei mele de bancă, C, care era ca o schijă. Baieţii erau prostuţi, în masă, iar fetele cam toante. Bine că nu îmi ştiau părerea, că altfel nu mă mai distram eu cum m-am distrat în liceu. se pare, însă, că spriritul meu critic mă însoţea încă de pe atunci. Nu ştiu cum naiba îi vedeam pe toţi un pic grasuţi când eu însămi nu mă încadram deloc la categoria uşoară, ba nici măcar la cea semi-grea, ci cu mult peste.

Abea acum, scriind aceste rânduri, îmi dau seama ce vreau mai exact de la blogul ăsta. Nu vreau să scriu despre trăirile şi experienţele cotidiene, ci vreau să nu uit tâmpeniile pe care le făceam când eram copii, adolescenţi, oameni maturi, şi nici pe cele pe care inteţionez să le fac în continuare ca sa nu mă dezmint.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Copăcel, copăcel

2009-04-03T18:49:00.000+03:00

Mâine sunt invitată la un grătar şi iarbă verde de către un prieten foarte bun şi vechi în egală măsură, pentru a sărbători îmbogăţirea şuviţelor de fire albe de care se bucură în prezent. Am menţionat anterior că, din lipsă de alte ocupaţii, eu mă produc într-un cor de amatori dotat cu un SOUND extrem de plăcut. Am făcut această menţiune pentru că evenimentul al cărui protagonist principal este acest prieten al meu s-a petrecut în cadrul unei deplasări a grupului nostru, pe care cu mândrie îl reprezentam noi toţi.

Se făcea că era un turneu în Austria, iar noi participam la un festival concurs în care trebuia musai să câştigam locul I pentru a avea bani de întoarcere acasă. Intre noi fie vorba, asa s-a întâmplat, căci de era altul deznodământul, cred că spălam halbele austriecilor mult şi bine ca să putem reveni în ţărişoara noastră.

Aşadar, în acea seară trebuia să ne dîm în stambă cu programul de folclor românesc a capella. Intrarea noastră în scenă se făcea în ordinea următoare: primul rând de baieţi (vreo 12), apoi rândul doi de fete şi primul rând de fete (ca peste tot, şi la noi muierile-s mai multe). Toate bune şi frumoase, numai că la îndemnul dirijorului încep băieţii să urce scările către scenă şi, când vine rândul amicului nostru, unde nu mi se întinde nenişoru’ pe scări în toată splendoarea celor 194 de centimetri ai săi ascunzând sub cele 100 de kilograme ale sale şi scări şi toată concentrarea noastră.

Acum, judecând la rece, înţeleg de ce am luat acel premiu I, ba chiar şi premiul publicului.

Serios vorbind, mai multe despre corul SOUND puteti asculta aici, acolo, în acest loc, dincolo sau aicişa.

Pana data viitoare, sa traiti frumos!

Păcăliţi şi păcălici

2009-04-01T15:02:00.000+03:00

Tot răsfoind netul în căutare de lucruri interesante m-am trezit cu un mesaj pe mess de la o prietenă care mă invita să o văd pe Andreea Raicu alergând goală. Cum aşa ceva nu era de ratat am dat repede click pe link şi ce să vezi? Păcăleală de 1 aprilie. Aşa mi-am adus şi eu aminte că azi e ziua păcălelilor.

Si dacă tot am adus vorba de asta, trebuie să povestesc una dintre cele mai reuşite păcăleli administrată, în colaborare cu prietena mea, cui alteia decât şefei noastre, pe care o vom numi “M”. Norocul nostru că ţinea la glume, căci altfel, cred că albie de porci am fi fost de nu ne mai spălau nici inundaţiile de anul trecut.

Si ce-am făcut? Păi, am cumpărat o cutie generoasă cu bomboane delicioase de ciocolată cu caramel, ambalate individual. Acum că tot vă plouă în gură, ca şi nouă atunci, să trecem la faza următoare. Aşadar, am pregătit surpriza cu foarte multă migală şi am lăsat „ostentativ din greşeală” cutia pe masa şefei. Aceasta, râzând pe sub mustăţi de uituceala noastră, a înşfăcat prada şi a dat fuga la şefa ei (la noi era aşa cu foarte mulţi şefi, şefuţi şi futuţi, scuzaţi expresia!). Tremurând de nerăbdare, noi aşteptam reacţii, felicitări, baloane, aplauze si câte şi mai câte. Intr-un tarziu, cu coada între picioare şi cu gura pungă apare şi Păcălita noastră, bombănind savuros.

Foarte mândră şi binevoitoare (a se citi voia să îmblânzească scorpia), se înfăţişase „superioarei” ei cu bomboanele noastre, oferindu-i-le mărinimoasă. Pofticioasă din fire, M s-a repezit şi ea şi a aruncat una (bomboana) în gură pentru ca în secunda următoare .... să se strâmbe şi să scuipe afară dezgustată şi nedumerită ...... măslina. Zâmbind timid ca de o glumă nereuşită a încercat din nou şi din nou şi din nou, descoperind pe rând toate măslinele pe care noi, cu migală, le ambalaserăm în locul delicioaselor bomboane.

Nu ştiu în ce măsură am reuşit să redau hazul situaţiei, ce stiu cu certitudine este faptul că aceea a fost o de 1 aprilie pe care o voi ţine minte şi sper ca această farse să inspire altele la rândul ei chiar mai reuşite.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Remebering Pink Floyd

2009-04-01T12:35:00.000+03:00

Ieri noapte ascultam muzică pe unul dintre posturile de profil şi, când mă distram eu mai abitir, au început acordurile superbei piese a celor de la Pink Floyd – „Another Brick In The Wall”.

Am început instantaneu să mă prăpădesc de râs ca prostul de ce-şi aduce aminte sau ca poliţistul care râdea de bancurile pe care şi le spunea sieşi. De fiecare dată când o ascult mi se întâmplă acelaşi lucru. Motivul este, după cum urmează.

Într-una din conversaţiile despre copilărie pe care le dezvoltam cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, el imi spunea că această piesă îi este foarte dragă şi că, în tinereţe, pentru că nu înţelegea ce spuneau băieţii ăştia, pe refren, în loc de "Hey teacher, leave them kids alone!", el striga din toţi bojocii:

„Hei ticeăr, liţăă chiţăăllăău!”.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Ce zice?

2009-03-28T19:13:00.000+02:00

Aseară, pe când mă preumblam prin casă, am auzit nişte acorduri drăguţe răzbătând din cutia televizorului. M-am apropiat curioasă să vadă şi ochiul meu (care nu mai bate de mult fază lungă) cine cântă. L-am văzut pe EL, Juniorul Bănică frământându-se de zor la tele. După cum probabil ştiţi, dicţia domnului nu e chiar la ea acasă, aşa că refrenul suna ceva de genul Cine eşti ......hmm ... hhmmm... ă?. Vă jur că am încercat să înţeleg ce spune guristul roakenrol, dar n-am înţeles decât la sfârşitul piesei când a repetat numele melodiei.

În tot acest timp, apare şi soră-mea (ei bine, da, nu sunt singura, mai există cineva pe lumea asta cu ADN similar) şi mă întreabă cine a cântat. Eu ii spun despre cine e vorba în frază şi cum se cheamă piesa, respectiv "Cine eşti chip de lună?". Mă edificasem şi eu între timp. La care ea mă întreabă:

- Ce zice, mă? Cine eşti libelulă? ...

Deci da. Deci din această povestire, eu, deci, trag, deci, trei concluzii:

1. Dicţia mea este similară celei a Juniorului Roakenrol.

2. În familia mea, urechile nu sunt elementul forte (puţin probabil, căci noi două cântăm de vreo duzină de ani într-un cor meseriaş).

3. Titlul piesei + dicţia Juniorului = multiple interpretări (nici nu vreau să mă gândesc ce rime ar găsi unii mai inspiraţi).

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Stele galbene, gălbui, gălbioare, gălbenele ...

2009-03-27T20:22:00.000+02:00

Mai m-am gândit, ca să parafrazez una dintre reclamele care pocesc la greu limba română, cred că ştiu acum despre ce să scriu. Până nu încep să mă ramolesc şi să uit, am să scriu despre fazele haioase pe care le-am trăit din copilarie şi până în vremurile astea de recesiune.

Deci, primul episod începe cu una din zilele de sâmbătă, după şcoală (pentru cei născuţi mai târziu, asta era pe vremea lui Ceaşcă, prin ’85, când aveam ore inclusiv sâmbăta). Ne jucam în stradă, când s-a auzit strigarea mult aşteptată: „Deeesssseeeeennnnneeeeeeee!” şi am tulit-o cu toţii cu viteza luminii (aprinse) spre uşile deschise, să ne înfăţşăm în faţa televizorului alb-negru. Întrucât mama ne prindea foarte rar la masă, căci nu voiam să intrăm în casă nici ca să mâncăm, specula acest moment pentru a ne pune farfuria cu mâncare în mâini, inainte de a ajunge la televizor.

Întamplarea face că în zilele de week-end aveam voie să mâncăm în sufragerie, aşa că, în sâmbăta cu pricina, după strigarea de rigoare, am intrat în casă ca vijelia (fără nici o legatură cu tizul manelist), am apucat în fugă farfuria întinsa de maică-mea şi brusc, am văzut stele galbene.

Vedeţi voi, holul din casa părintească e lung de vreo 7m, dotat cu o uşă la mijloc. Fiind ziua în amiaza-mare, lumina era stinsă, deci beznă pe hol. Eu, cu ochii în farfurie şi atentă să nu pierd nici o secundă şi, în acelaşi timp, să înfulec cât mai repede, am luat colţul prea repede şi m-am infipt, la propriu, în uşă.

În minutul următor, când încercam să mă adun de pe jos, împreună cu mâncarea-mi împrăştiată, jur că am avut parte de aceeaşi experienţă ca şi şoarecele din genericul desenelor de atunci - stele galbene, gălbui, gălbioare, gălbenele.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Fiti bineveniti!

2009-03-27T16:01:00.000+02:00

Soaielezbianveniu my friends! (cum ar spune un prieten de-al meu). În traducere motamo', aceste vorbe înseamnă "Fţti bineveniţi, mai, dragilor!" Acesta se vrea a fi un blog cu o oarecare doză de umor şi voie bună. Sper să îmi iasî întra-adevăr aşa, căci sunt sigură că de aceste două bunuri de larg consum nu o să ne săturam niciodată şi nici nu o să se epuizeze, având în vedere că noi, românii, suntem un izvor nesecat de umor şi, nu degeaba, râdem pe seama oricui ne oferă ocazia. Am să cer rabdare, totuşi, celor care vor fi având curiozitatea să vadă ce mai aberează unii pe bloguri şi am să îi invit să mă mai viziteze şi în zilele următoare pentru a vedea cum se amuză oamenii de rând. Până data viitoare, să trăiţi frumos!