Poligloaba

Săptămâna care a trecut ar fi trebuit să fie deosebită de cele anterioare din două motive. Obositoare, pentru că erau ultimele zile înaintea concediului multaşteptat, iar lipsa de chef era cam cât deficitul nostru bugetar actual, şi plină de evenimente, pentru că trebuia să fac faţă repetiţiilor zilnice în vederea foarte apropiatei noastre (a corului SOUND) participări la Festivalul Internaţional de Muzică Corală de la Ohrid.

În ciuda, aştepărilor mele pesimiste, săptămâna a trecut extrem de repede şi, pe alocuri, agreabil, iar nerăbdarea cu care aştept plecarea într-un nou turneu îmi este umbrită doar de faptul că acum mă întâmplu nehotărâtă în faţa mormanului de haine şi alte acareturi necesare oricarui călător cu pretenţii şi cărora ar trebui să le găsesc loc în geamantan.

Ei bine, într-una dintre serile târzii când mi fixasem ca azimut drumul cel mai scurt spre farfuria cu mâncare aburindă care mă aştepta acasă, m-am urcat intr-un tramvai, făcându-mă comodă într-unul dintre scaunele soioase din plastic, greu încercate de călătorii transportului în comun.

La prima staţie s-a urcat unu’, beat coca-cola, cu sticla îndesată haiduceşte la cingătoare, cu o poală a cămăşii scoasă dandy - chic din pantaloni, însoţit de o soaţă ce călca incert în urma lui. Inutil să descriu cum aerul, şi aşa fierbinte, s-a amestecat instantaneu cu aroma beţiviei ăluia, cauzându-mi senzaţii de vertij şi o arecare agitaţie la nivelul stomacului.

Timp de două staţii a sporovăit intr-una folosind un limbaj nerticulat adecvat situaţiei neandertaliene în care se afla, pipăindu-şi constant sticla înfiptă voiniceşte în cureaua pantalonilor şi bombănindu-şi vârtos consoarta, iar când tramvaiul a intrat în staţie, s-a ridicat bălăbănindu-se şi i-a strigat bărbăteşte - imperativ acesteia:

- Get off, n-auzi fă? Get off!

Până data viitoare, să trăiţi frumos

Surdu’ le potriveşte

Întrebare: Dacă rezidezi în Rahova, cartierul lui Care Este, ăl mai fără de parcuri şi mai fără de verdeaţă loc din Bucureşti, unde mergi să te dai cu rolele, bicla, căruţul sau câinele?

Răspuns: Păi, unde altundeva decât în Parcul Izvor. Cel mai uşor accesibil şi foarte aglomerat parc din proximitate, just the way we like it, înghesuiţi ca să ne ţie cald.

Ei bine, într-o seară de vară, am decis să-mi însoţesc sora într-o astfel de plimbare şi am purces agale, ea călare, eu pe jos. Pe lîngă o serie de complimente insolite, am fost şi martorele unei scene absolut delicioase.

Aşadar, pe când toceam cu râvnă aleile parcului şi comentam mai cu spor lipsa de echilibru a unora, am remarcat o fetiţă, scumpă foc, pe la vreo 4 anişori, alunecând graţios pe lângă noi şi grăind:

- Mama, nu am văzut, eram cu ochii în mormânt.

Ne-am cutremurat cu gândul la evenimentele la care copila trebuie să fi fost martoră şi tocmai începea să ne străbată un fior de compasiune pentru micuţă.

La câţiva metri în spatele ei, respectând limita de discreţie, venea mama copilei, bălăbanindu-se la rându-i pe role şi încercând să-şi menţină echilibrul. După câteva zeci de secunde de concentrare îi răspunse fiicei sale:

- În pământ mama, în pământ.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Bea Grigore aghiazmă!

Am vrut sa scriu postul ăsta săptămâna trecută când era momentul oportun, dar am amânat din cauza lenii din dotare. În cele din urmă m-am motivat şi m-am pus pe scris.

Săptămâna trecută a fost Boboteaza şi, ca în fiecare an, românaşul nostru evlavios s-a înfăţişat la beserică să ia şi mânurile lui câteva găleţi de aghiazmă că nu strică la casa creştinului. Cu toţii ştim că se poartă obiceiul de a ţine o sticlă cu apă sfinţită în casă că cică ajută în caz de vampiri, vârcolaci, exorcizări sau deochi.

Încă din copilărie m-am întrebat ce se afla în acele sticle pe care ni le aduceau de sărbători vecinele mai săritoare, de care ne loveam din când în când în debara şi pe care le mutam ocazional din loc, fără să le deschidem sau să le bem conţinutul. Într-un final am aflat care era rostul lor, dar tot n-am înţeles de ce nu aveam voie să bem din ele.

Vremea a trecut, m-am înălţat şi eu copăcel şi mi-a fost confirmat faptul că mă deoache lumea. Acum, o fi pe bune n-o fi pe bune, eu zic ca ea, că deh ‚moare unii de mine’. Mergând vestea în lume că nu mi-ar strica nişte protecţie divină, o doamnă foarte bine intenţionată a adus, numai pentru mine, o sticlă generoasă şi mi-a zis să o folosesc cu grijă, atunci când am nevoie, că o să mă ajute.

Era o zi foarte frumoasă de vară când am primit acest cadou. Am ajuns acasă şi am decis că licoarea salvatoare nu merita să fie ţinută în debara, lângă alealalte, ci în camera mea, chiar lângă căpătâi. Acolo era locul cel mai potrivit şi acolo trebuia să rămână până când se termina.

A venit şi noaptea, fierbinte ca toate nopţile dinaintea ei şi m-am trezit năduşind. Îmi trebuia ceva, dar nu ştiam ce. Într-un moment de glorie, am realizat de ce aveam nevoie şi am rezolvat problema, apoi m-am culcat la loc extrem de satisfăcută. Am avut un somn atât de liniştit şi n-am mai simţit nici fierbinţeala verii.

Dimineaţa, când să mă dau jos din pat, am auzit un zgomot nefamiliar. Lovisem ceva cu piciorul şi sunase a plastic gol. Când m-am uitat mai bine, am înţeles că, în toiul nopţii, avusesem grijă să mă sfinţesc din plin şi acum mă gândesc să aduc din condei vorba aia din popor cu Grigore şi s-o transform în „Ţi-e sete, bea aghiazmă!” şi s-o fac marcă înregistrată.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

La mulţi (f)ani toutouror!

A venit şi 2010 peste noi. Nu ştiu cum s-a întâmplat pe la alţii, dar eu , în noaptea dintre ani, am avut parte de un spectacol extraordinar în Piaţa Constituției din Bucureşti: artificii spectaculoase, jocuri de lumină şi culoare, lasere şi un acompaniament muzical remarcabil. Într-o coajă de nucă, mi-a plăcut rău de tot, dar dacă nu mă credeţi, priviţi aici.

Întrucât e momentul oportun, vă urez cu toată sinceritatea „Muuuulţaaaaaani fiasco!”.

Ok, pentru că vă văd nelămuriţi am să clarific această trilemă pentru toţi.

Se făcea că era petrecerea de Crăciun a firmei din al cărui grup de mândri lucrători fac şi eu parte de câteva luni. Pentru ca totul să fie cât mai oficial, au venit tocmai de la Paris doi dintre colegii noştri de la sediul central. În separeul alăturat, situat în vecinătatea noastră foarte apropiată se afla, bineînţeles, o gaşcă de la o altă companie care se reunise din acelaşi motiv. Spre deosebire de noi, ei reuşeau să se distreze ceva mai bine decât noi. Unde mai pui că mai şi dansau şi aveau şi femei mai mândre şi cornute decât ale noastre. Văzând ei, franţujii, cum meg treburile în vecini, s-au dat ceva mai aproape şi s-au băgat în seamă cu gaşca celorlalţi.

După un timp, a venit momentul în care s-a adus tortul şi lumea s-a ridicat în picioare şi a cântat, ce altceva decât, Mulţi ani trăiaaaaaască/ Mulţi ani traaaaaaăiască/ Laaaaaaaa muuuuuuuuuulţi aaaaaaani!

Simţind intensitatea momentului, francezii şi-au zis că trebuie să îşi aducă şi ei obolul la celebrarea momentului şi au început să cânte la unison din toţi bojocii: „Mulţani fiascoooooo, mulţani fiascooooo, La muuuuuulţaaaaaaaani!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!