S-avem poftă!

Cine dintre cei născuţi pe la sfârşitul anilor ’70 nu îşi mai aminteşte de vremurile în care gazul venea pe ţeavă cu mare zgârcenie şi cum părinţii apelau la vecini, prieteni, rude, pensionari să treacă să încălzească mâncarea copiilor, de frica vreunui accident nefericit.

Bineînţeles că nici noi, trei fraţi fiind, nu am scăpat de amabilul

Aşa se face că într-o zi ca oricare alta, a sunat amicul cu pricina, unul dintre noi a deschis, acesta a intrat, iar noi toţi trei ne-am adunat ciorchine în uşă să vorbim cu vecinii de palier, care beneficiau de acelaşi tratament din partea vreunui bunic sau vecin mai disponibil.

Conversaţia noastră era mult mai interesantă aşa că l-am ignorat pe amic pe toată durata şederii lui în bucătăria noastră. Cu coada ochiului însă l-am văzut cum s-a opintit să ia ceva destul de voluminos din frigider şi l-a urcat pe aragaz. Apoi, cu o spumieră, a început să învârtă cu sârg în ligheanul cu pricina şi să verifice din când în când temperatura mâncării. După ce şi-a terminat treaba laboriasă, a avut chiar şi amabilitatea să ne pună mâncarea în farfurii. Noi am închis cu mare dezamăgire uşa îndemnându-ne să atacăm masa deja pusă.

Amicul, vazându-şi treaba terminată, a zbughit-o spre uşă mormăind ceva cum că ar fi întârziat la serviciu.

Din pragul uşii proaspăt închise vedeam farfuriile aburinde şi ne întrebam oare ce gătise mama cu o seară înainte?

În sfârşit ne-am apropiat ca să vedem şi să mirosim mai bine bunurelele şi mare ne fu mirarea când am identificat, în cele din urmă, ce se chinuise amicul să încălzească până la temperatura de fierbere.

Ei bine, în farfuriile frumos aşezate ne aşteptau trei porţii zdravene de ..... salată orientală aburindă.

Până data viitoare, poftă bună!

Florăresele fac frumoase zilele

Potrivit bunelor maniere, atunci când trebuie să te înfăţişezi la un eveniment festiv în cadrul căruia se celebrează cumetrii, cununii, botezuri sau alte astfel de festivităţi, e bine să nu te duci cu mâna goală. De cele mai multe ori, omul alege să ofere un cadou, o floare, o măslină, că aşa cere eticheta.

Întrucât prezenţa mea era solicitată la o astfel de sărbătoare şi cum nu mă puteam înfăţişa fără un buchet de flori potrivit, m-am înfăţişat şi eu, cum se cuvine, în piaţa de flori din Coşbuc. În cazul în care localizarea acesteia este o nebuloasă pentru unii dintre locuitorii acestei capitale europene de mare atracţie turistică, aceasta se află fix în buricul jucăuş al cartierului păstorit de „Marean care este pă persoană fizică”. Fauna care populează piaţa de flori este din cea mai colorată cu putinţă, aceasta putând fi cu uşurinţă considerată cartierul general al tuciuriilor cu mâini prinbuzunarelealtoraumblătoare.

Deci, cum spuneam, am dat o raită să văd care e oferta şi mi-am ales ţâganca cu care voiam să parafez afacerea. Eu am ales forile, ea le-a scos din găleata în care se aflau cu entuziasmul unul muflon căruia îi fluturi prin faţă un copan bine rumenit . După ce mi le-a înfăşurat într-un ambalaj jalnic, a întins nerăbdătoare mâna după bani.

Văzând că şi-a termint treaba, am scos o bancnotă din portofel şi i-am întins-o. Ţâganca a luat-o, s-a uitat o secundă la ea şi a început să urle cât o ţineau poalele înflorate către colega de tarabă din partea stângă:

- Elveţioooooo! Ai fă să-mi schimbi şi mie o foaie dă cinci suteeeeeeei ?

Până data viitoare, să trăiţi frumos!