Fără poezie, viaţa e pustiu*

* Ştefan Mihăilescu-Brăila în filmul „Secretul lui Bachus“

Acum vreo două săptămâni, pe când îmi preumblam bocancii prăfuiţi şi hoitul leneş prin Piatra Mare, am primit pe telefon un mesaj haios, dar care chinuia îngrozitor limba română. Menţiunea care însoţea textul scria că ar fi fost vorba de versurile unei manele, pe care nu am să le citez aici.

Ceea ce interesant este faptul că acele versuri agramate mi-au adus aminte de vremurile frumoase, când, împreună cu prietenii mei, mergeam pe munte şi, după o zi de călărit crestele, ne aşezam obosiţi în jurul focului aşteptând cu nerăbdare momentul acela.

Aşadar, ne aşezam cuminţi înghesuindu-ne unul într-altul, căutând căldura celuilalt, iar când nu o găseam, dădeam cu câte o bericică sau cu o tărie. Aşteptarea începea chiar din acel moment. Atunci când recitalurile folkiste se lungeau prea tare, deveneam nerăbdători şi boscorodeam pe înfundate doar - doar s-or prinde cântăcioşii să tacă oleacă să se poată desfăşura momentul.

Şi când, în sfârşit, se opreau, îi făceam loc Lui, aedului, oratorului, recitatorului, nemaiauzitului şi preafrumosvorbitoruluişimultepreaexpresivului nostru, măreţului Viezure.

Acesta se ridica încet, îşi întindea maiestuos trupu-i, îşi arcuia graţios gâtul, îşi dregea uşor glasul, îşi acorda chitara din braţele-i, se înclina uşor mulţumind pentru adoraţia din ochii noştri, inspira adânc, transfigurat, şi, în ritmurile acordurilor line, .pe când focul juca, întunericul fremăta, stelele licăreau, moliile fremătau, iarba tremura, urechile se ciuleau, berile curgeau şi cuplurile se cuplau, buzele-i rosteau şi versurile răsunau:

Pe dealul‘ cu viorele

Este multe ghiocei

Şi s-a dus mândrele mele

Să le culeagă ei pă toţi.

Eu le-am zis să nu se duce,

Ei n-au vrut să mă ascultă,

Iar acum să se descurcă

Crocodilu’ să-i mănâncă.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Stai bine pe caşcaval?

Se făcea că odată, prin clasa a noua, am fost într-o tabără la Gura Diham, împreună cu soră-mea şi cu clasa ei de viitoare don’şoare învăţătoare. Camerele erau din cele cu patru paturi supraetajate două câte două. Am nimerit în cameră cu o duduie rotofeie, care tocmai atunci se găsise să ţină cură de slăbire.

În meniul ei zilnic se regăseau caşcaval şi aripioare de pui. Avea vreo două - trei grămezi semnificative de aripici crocante şi o ditamai halca de caşcaval pe care o ţinea într-o pungă de plastic lângă geam. După ce ne-a informat asupra rezervei ei strategice, n-a avut nici cea mai vagă intenţie să ne invite măcar să mirosim bunurelele cu care venise de acasă. Toţi cei care au fost prin tabere ştiu că, mâncarea nu era niciodată îndeajuns. Şi apoi, ora cinei era mult prea devreme pentru ca mâncărica îngurgitată să ne ţină de foame până a doua zi. În primele două zile nici nu am dat atenţie alimentaţiei duduii, dar după aceea, când efectul cinei timpurii pălea, stomacul ne dădea ghes şi visam numai sandvişuri cu caşcaval garnisite cu aripici. Dar ce ne enerva cel mai tare era faptul că mândra mânca în cameră, în faţa noastră, în patul de sus cu vizibilitate maximă, mult după ora cinei şi gemând de plăcere. Cu ciudă în suflet, am hotărât să ne răzbunăm şi i-am pus gând rău rezervei. Buba era că mândra avea un număr fix de aripici pe care îl mânca pe zi şi nu puteam atenta la ele, dar caşcavalul.... deşi era atent monitorizat, ne înflăcăra imaginaţia şi ne excita papilele. Aşadar, într-o după-amiază, când colega se afla prin împrejurimi, am dat atacul. Eram, deci, trei infractoare (aliata noastră era ce-a de-a patra ocupantă a camerei numărul 14), cu ochii în douăşpatru (şase x patru). Una era la uşă să dea de paişpe, una era la geam să o vadă când părăseşte curtea şi cea de-a treia, soră-mea-mână-fină, trebuia să opereze caşcavalul. A cotrobăit în ascunzătoarea ştiută, a înhăţat obectul, l-a desfăcut şi, când să înceapă chirurgia propriu-zisă .... surpriză. Din cauza căldurii, caşcavalul multrâvnit era cald şi fleşcăit şi unsuros şi cu marginile topite şi nu puteam tăia felii normale fără să fie evident. Era ca o bucată de săpun de casă cu prea mult seu şi bine uzată pe toate părţile. Dar nimic din toate acestea nu ne-a descurajat. Ce era de făcut? Ciuda, pofta şi, mai ales, adrenalina ne-au ajutat să găsim soluţia. L-am decupat pe rotund, din aproape în aproape, după conturul marginilor deja curbe, înfulecând cu nesaţ bucăţelele mult poftite şi binemeritate şi satisfăcându-ne papilele mult încercate. După ce ne-am îndeplinit misiunea, am reconstituit totul în cele mai mici detalii şi am aşteptat cuminţi să vină seara, să mergem la cină, să revenim în cameră şi să-şi ia şi colega cina în pat. Totul s-a petrecut conform aşteptărilor: caşcavalul a fost luat de pe geam, dezvelit şi duduia nu a sesizat nimic nelalocul lui. Dar, ne-a şocat invitându-ne să gustăm câte o felie, că oricum era topit şi unsuros şi nu prea mai avea gust şi îl şi arunca mâine că se săturase de el şi nu îi mai plăcea. Bineînţeles că am refuzat-o politicos, înjurând-o cu foc şi neîmpărtăşindu-i deloc părerea. Acela a fost cel mai gustos caşcaval fleşcăit pe care l-am mâncat vreodată. Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Cum se uită o raţă în cuptor?

Se ia raţa, se bagă în cuptor şi se uită acolo.

În timp ce luam cina în familie miercurea trecută, dintr-unul din colţurile memoriei am extras un serial de casă. Aproape ca în romanul proustian, episoadele mi-au fost induse de mirosul îmbietor ce se ridica din tuciul de fontă de pe foc în care se perpeleau de mama focului nişte bieţi cartofi noi.

În urma unei foarte scurte introspecţii asupra materialului văzut cu ochii minţii, am conchis: în familia noastră, un lucru cert este acela că soră-mea, cu siguranţă, nu e echipată să-şi facă prea mult de lucru prin bucătărie. Acest talent i-a fost descoperit încă din copilărie, când, din dorinţa de a-şi face câte ceva de haleală, reuşea, cu succes, să rumenească excesiv mâncarea.

De fiecare dată când voia cartofi pai, şi-i curăţa tacticoasă, îi tăia în felii subţiri şi egale, apoi îi punea în tuci la prăjit de la înălţimea scaunului pe care era cocoţată de teamă să nu îi sară uleiul pe mâini şi o tulea din bucătărie. Ei bine, aproape de fiecare dată, revenea la locul faptei mult prea târziu pentru a preveni dezastrul. Dar asta nu o împiedica să mănânce la fel de tacticoasa cartofii maronii şi amărui.

Într-una din rarele ocazii când, în sfârşit, a reuşit să păzească tuciul, iar cartofii rumeni erau numai buni de înfulecat, după ce i-a pus în farfurie...., a scăpat-o din mână.

Pentru câteva minute, cartofii aurii şi nearşi au decorat linoleumul roz cu care era dotată bucătăria noastră. În tot acest timp, eu şi cu frate-miu, sufocaţi de râs, îi uram poftă bună soră-mii rămasă mască, cu ochii-i verzi fixaţi asupra ineditei mese, pe care zăcea împrăştiat prânzul ei.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

-Vă bâlbâiţi întotdeauna aşa ?/ - N-nu, dd-doarr c-când v-vor-besc...

În urmă cu ceva anişori, serviciul, în mărinimia lui, m-a trimis la un curs de pregătire de vreo 3 lunişoare friguroase tare, într-un loc nu foarte departe de Bucureşti, dar cu probleme de încălzire centrală. Toate bune si frumoase, mai ales că ziceai că suntem la azil. Toate erau la îndepicior şi, respectiv, îndegură: nu ne mişcam prea mult nici să ajungem la cursuri nici la sala de mese.

Aşadar, eram mai mulţi colegi de suferinţă, împărţiţi în mai multe clase, ca la şcoală. Îndrumătorul nostru era un cretin nefericit, în adevăratul sens al cuvântului, şi un mare fan al părţii de vorbire neflexibile şi fără funcţie sintactică, cu rol morfologic auxiliar şi care se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoţeşte, adică al conjuncţiei conclusive „deci”, pe care o folosea, în medie, cam de 75 de ori pe oră. Pe cuvânt că le-am numărat ca să vedem dacă e capabil să-şi doboare propriul record.

Printre toţi ceilalţi colegi super de treabă, era şi un tip foarte amabil şi oleacă timid, a cărui singură meteahnă era că, de câte ori se intimida sau se grăbea să spună ceva, se bîlbăia mai rău ca Porky Pig.

La unul dintre cursuri, proful făcea o paralelă între simbolurile centrale ale religiilor. Şi cum grăia el aşa frumos (reconstituire, de asemenea, din amintiri):

- Aşadar simbolul central la ortodocşi este Fiul, la catolici Fecioara Maria, la evrei Tatăl, la ....

deodată, din fundul clasei, se auzi:

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba .......

Toată suflarea cea vestită a clasei amuţi, iar proful cu ochii albaştri măriţi la limita imposibilului privea înmărmurit către nefericitul care-şi relua chinuit pledoaria cu faţa îmbujorată şi străduindu-se din răsputeri să lămurească situaţia.

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba ......, se auzi din nou şi întreaga sală se cutremură de hohote înnăbuşite.

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba ......., pentru a treia oară şi faţa profului aproape se descompuse chinuită între uluială şi hohot.

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba, ... l-la baptişti este Botezul, reuşi să spună în cele din urmă fratele întru suferinţă al lui Porky Pig, dar nu-l mai auzea nimeni.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!