Cum se uită o raţă în cuptor?

Se ia raţa, se bagă în cuptor şi se uită acolo.

În timp ce luam cina în familie miercurea trecută, dintr-unul din colţurile memoriei am extras un serial de casă. Aproape ca în romanul proustian, episoadele mi-au fost induse de mirosul îmbietor ce se ridica din tuciul de fontă de pe foc în care se perpeleau de mama focului nişte bieţi cartofi noi.

În urma unei foarte scurte introspecţii asupra materialului văzut cu ochii minţii, am conchis: în familia noastră, un lucru cert este acela că soră-mea, cu siguranţă, nu e echipată să-şi facă prea mult de lucru prin bucătărie. Acest talent i-a fost descoperit încă din copilărie, când, din dorinţa de a-şi face câte ceva de haleală, reuşea, cu succes, să rumenească excesiv mâncarea.

De fiecare dată când voia cartofi pai, şi-i curăţa tacticoasă, îi tăia în felii subţiri şi egale, apoi îi punea în tuci la prăjit de la înălţimea scaunului pe care era cocoţată de teamă să nu îi sară uleiul pe mâini şi o tulea din bucătărie. Ei bine, aproape de fiecare dată, revenea la locul faptei mult prea târziu pentru a preveni dezastrul. Dar asta nu o împiedica să mănânce la fel de tacticoasa cartofii maronii şi amărui.

Într-una din rarele ocazii când, în sfârşit, a reuşit să păzească tuciul, iar cartofii rumeni erau numai buni de înfulecat, după ce i-a pus în farfurie...., a scăpat-o din mână.

Pentru câteva minute, cartofii aurii şi nearşi au decorat linoleumul roz cu care era dotată bucătăria noastră. În tot acest timp, eu şi cu frate-miu, sufocaţi de râs, îi uram poftă bună soră-mii rămasă mască, cu ochii-i verzi fixaţi asupra ineditei mese, pe care zăcea împrăştiat prânzul ei.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!