Stai bine pe caşcaval?

Se făcea că odată, prin clasa a noua, am fost într-o tabără la Gura Diham, împreună cu soră-mea şi cu clasa ei de viitoare don’şoare învăţătoare. Camerele erau din cele cu patru paturi supraetajate două câte două. Am nimerit în cameră cu o duduie rotofeie, care tocmai atunci se găsise să ţină cură de slăbire.

În meniul ei zilnic se regăseau caşcaval şi aripioare de pui. Avea vreo două - trei grămezi semnificative de aripici crocante şi o ditamai halca de caşcaval pe care o ţinea într-o pungă de plastic lângă geam. După ce ne-a informat asupra rezervei ei strategice, n-a avut nici cea mai vagă intenţie să ne invite măcar să mirosim bunurelele cu care venise de acasă. Toţi cei care au fost prin tabere ştiu că, mâncarea nu era niciodată îndeajuns. Şi apoi, ora cinei era mult prea devreme pentru ca mâncărica îngurgitată să ne ţină de foame până a doua zi. În primele două zile nici nu am dat atenţie alimentaţiei duduii, dar după aceea, când efectul cinei timpurii pălea, stomacul ne dădea ghes şi visam numai sandvişuri cu caşcaval garnisite cu aripici. Dar ce ne enerva cel mai tare era faptul că mândra mânca în cameră, în faţa noastră, în patul de sus cu vizibilitate maximă, mult după ora cinei şi gemând de plăcere. Cu ciudă în suflet, am hotărât să ne răzbunăm şi i-am pus gând rău rezervei. Buba era că mândra avea un număr fix de aripici pe care îl mânca pe zi şi nu puteam atenta la ele, dar caşcavalul.... deşi era atent monitorizat, ne înflăcăra imaginaţia şi ne excita papilele. Aşadar, într-o după-amiază, când colega se afla prin împrejurimi, am dat atacul. Eram, deci, trei infractoare (aliata noastră era ce-a de-a patra ocupantă a camerei numărul 14), cu ochii în douăşpatru (şase x patru). Una era la uşă să dea de paişpe, una era la geam să o vadă când părăseşte curtea şi cea de-a treia, soră-mea-mână-fină, trebuia să opereze caşcavalul. A cotrobăit în ascunzătoarea ştiută, a înhăţat obectul, l-a desfăcut şi, când să înceapă chirurgia propriu-zisă .... surpriză. Din cauza căldurii, caşcavalul multrâvnit era cald şi fleşcăit şi unsuros şi cu marginile topite şi nu puteam tăia felii normale fără să fie evident. Era ca o bucată de săpun de casă cu prea mult seu şi bine uzată pe toate părţile. Dar nimic din toate acestea nu ne-a descurajat. Ce era de făcut? Ciuda, pofta şi, mai ales, adrenalina ne-au ajutat să găsim soluţia. L-am decupat pe rotund, din aproape în aproape, după conturul marginilor deja curbe, înfulecând cu nesaţ bucăţelele mult poftite şi binemeritate şi satisfăcându-ne papilele mult încercate. După ce ne-am îndeplinit misiunea, am reconstituit totul în cele mai mici detalii şi am aşteptat cuminţi să vină seara, să mergem la cină, să revenim în cameră şi să-şi ia şi colega cina în pat. Totul s-a petrecut conform aşteptărilor: caşcavalul a fost luat de pe geam, dezvelit şi duduia nu a sesizat nimic nelalocul lui. Dar, ne-a şocat invitându-ne să gustăm câte o felie, că oricum era topit şi unsuros şi nu prea mai avea gust şi îl şi arunca mâine că se săturase de el şi nu îi mai plăcea. Bineînţeles că am refuzat-o politicos, înjurând-o cu foc şi neîmpărtăşindu-i deloc părerea. Acela a fost cel mai gustos caşcaval fleşcăit pe care l-am mâncat vreodată. Până data viitoare, să trăiţi frumos!