Înfloreşte mazărea

Mă gândesc cu nostalgie la momentul acela când am făcut cunoştinţă cu unul dintre cei mai mici, la propriu, ghizi cu diplomă din România, care era, în acelaşi timp, şi tenor de categoria I în corul SOUND. Îi spuneam Ghiduşul, cum altfel, din ambele motive menţionate anterior: înălţimea şi calitatea.

L-am cunoscut pe Ghiduşul atunci când, împreună cu un fost foarte bun prieten de-al nostru, a venit în vizită ca să deguste palinca primită în dar de taică-miu de la rudele din Ardeal. Şi pentru că se puseseră de comun acord că licoarea merita toată atenţia, au tras o cântare la chitară până dimineaţa de ne-au aflat toţi vecinii. Atunci am pus şi bazele intrării mele în corul de dezaxaţi pe care cu mare onoare îl dirija şi la acea dată multprearăbdătorşiexageratdeîngăduitorul domn Voicu Popescu.

Aşadar, vorbele cântecului cu care ne-a cucerit şi ne-a convins Ghiduşul, sunau cam aşa (variantă recondiţionată din memorie):

Înfloreşte mazărea mă uit la ea şi simt că-mi creşte inima fiecare bobişor are-n el un viermişor spre mândria noastră – a tuturor

R: şi când vezi că-n jurul tău se munceşte se trasnpiră, se trudeşte cum să nu te prinzi şi tu voiniceşte ca să poţi cânta aşa

Cade telecabina mă uit la ea şi simt că-mi creşte inima fiecare călător ia în cur un pomişor spre mândria noastră – a tuturor

R:

şi încă vreo două sau trei strofe care nu mi-au atras atenţia la acea vreme (aici găsiţi cântăciosul care l-a lansat).

Dar din repertoriu mai făceau parte şi alte piese greucene, precum: „La cârciumă-n Ferentarii aaaîîîîîîîî/ Stăteau la masă doi ţiganiiaaaîîîîîîîî/Şalabadâm, şalabadam ce-i-n sufletul meuuuuuu”, „Ne-am întâlnit în cimitir/ Pe piept aveai un trandafir/ Şi cântam şi dansam/ Printre cruci ne legănam/ Pasărele ciripeau/ Uuuuuuuu cucu bau bau” şi „Imnul căcănarilor” – „Când primii a ta scrisoare/ Mă aflam pe căcăstoare” etc.

P.S. La una din repetiţii tot încerca să mă gâdile, chestie care îmi cam displace, aşa că până să realizez ce-mi iese pe gură i-am strigat cu of(tică):

- Dacă mă mai superi, te iau la subraţ şi fug cu tine.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Bluză caracteristică portului naţional românesc, împodobită cu broderii sau cusături

Primăvara aceasta la noi în cor a plouat cu tot felul de manifestări care mai de care mai pline de spontan. Aşa se face că duminica asta ne-am deplasat cu pas săltăreţ (la propriu) către Muzeul Satului, care aniversa o căruţă şi jumătate de ani de activitate, iar noi am fost solicitaţi să ne facem simţită prezenţa pe acolo, mai exact, în incinta proaspăt restauratei biserici nemţene Răpciuni. Deci, dacă aţi trecut pe acolo şi aţi văzut un grup de fete mândre şi feciori zdraveni defilând făloşi în ii tradiţionale româneşti să ştiţi că ........ nu eram noi.

Am adus în discuţie acest amănunt, aparent nesemnificativ în acest moment al povestirii, pentru că doresc să informez publicul cititor că membrii cântăcioşi ai corului SOUND au două costumaţii declarate oficial.

Una dintre ele se constituie astfel: una bucată rochie verde închis pe corp de fată (pentru cei care se orientează mai greu vezi stânga sau vest)

şi

trei bucăţi de haine (pantalon + cămaşă neagră + papion verde închis) pe corp de mascul (pentru aceiaşi menţioneţi anterior, vezi dreapta sau est).

Cea de-a doua ţinută, general valabilă, este alcătuită din una pereche blue jeans + una bucată ie tradiţională românească, că aşa suntem noi, patrioţi.

Revenind la manifestările noastre, aminteam că acest eveniment a necesitat deplasarea noastră, în grup şi în uniformă, prin întreg muzeul. La un moment dat, în timp ce ne afişam nevoie mare pe aleile satului, a trecut pe lângă noi un cuplu mai în vârstă ţinându-se tandru de mână. Era un soare extrem de puternic şi pe la orele 14 când se întâmpla acest episod şi nu le-am putut vedea figurile, dar am auzit extrem de limpede vocea suavă a doamnei în timp ce se adresa indignată partenerului:

- Ia uite dragă, şi-au luat toţi ii.

După prima secundă de uluială, mi-am imaginat-o pe duduia întârziată grăbind pasul şi căutând cu înfrigurare buticuri cu ii de vânzare.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Unde dai şi unde crapă

Una dintre cele mai enervante jocuri de societate, în ceea ce mă priveşte, este mima. Potrivit definitiei, principiul jocului ar fi următorul: cineva mimează, iar altcineva trebuie să ghicească ce se mimează.

Aşadar, de cum ne porneam în turneu, fiind obligaţi să ne suportăm reciproc timp îndelungat în autocar, încercam să ne întreţinem voia bună cu acest joc.

În medie geometrică, noi călătoream de obicei în haite de câte 35 de corişti, plus/ minus dirijor şi şoferi. Imaginaţi-vă circa 15 – 20 de persoane, împărţite în funcţie de locurile pe care le ocupau în maşină, agitându-se care mai de care, unii să mimeze, alţii să ghicească. Era un vacarm de neînchipuit. Cel mai adesea, eu eram arbitru de tuşă pentru că, aşa cum am zis, nu îmi place jocul, deci mă constituiam în observator profesionist.

Pentru că pe autorul deja consacratei sintagme „Liţă chiţălău” l-am prezentat acum câteva posturi, mărturisesc că el este şi unul dintre actorii principali ai următoarei istorioare.

Deci se făcea, că eram din nou pe drum către o destinaţie mai puţin importantă şi se juca mima. Una dintre echipe stabilise ce cuvânt trebuia mimat şi acesta a fost comunicat rapid (să n-auză dujmanii) urechii antrenate a mimului de ocazie, în speţă, omul nostru.

După ce a clipit des de câteva ori, pe faţa lui s-a întipărit o uimire fără margini şi extrem de nelămurit s-a îndreptat către urechea celui ce-i şoptise atât de suav (îi vom spune în continuare şoptitorul) şi a cerut să i se repete. Scena s-a petrecut identic şi a doua oară, dar mimul nostru era şi mai confuz. Noi cei din scaune priveam cu mirare spectacolul. Nimeni nu ştia care era trilema. După alte câteva minute de negocieri, cei doi protagonişti izbucnesc într-un râs convulsiv. Măre şi râseră ce râseră şi, într-un final, se potoliră şi ne povestiră şi nouă malantandiuul care le dăduse de furcă.

Discuţia dintre cei doi s-a petrecut cam aşa (citez cu foarte mare aproximaţie pentru că memoria m-a cam lăsat, dar fac apel către cei care ştiu mai bine să mă corecteze dacă greşesc):

Şoptitorul (şoptind cu viteza sunetului): Gi ..............a

Mimul de ocazie (contrariat): Ce?

Ş (şi mai rapid): Gi ..............a

M (foarte contrariat): Eşti sigur că vrei să mimez asta?

Ş (confuz a la what the f...?): ?????????

M (răbdător): Mai zi-mi încă o dată.

Ş (neîncrezător): Gi ..............a?

M (răbufnind): Băi cum să mimez ... Gil copil orfan?

Ş (de-a dreptul bulversat): Ce .... Gil copil orfan? Eu ţi-am zis Ginkgo Biloba.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Constituţie atletică

Stau şi mă gândesc câteodată că este mare lucru să poţi face şi să poţi primi un compliment aşa cum se cuvine. Nu este la îndemâna oricui pentru că se mai întâmplă să îţi iasă exact pe dos. Un compliment prost plasat se transformă cu uşurinţă în ironie, impoliteţe sau stângăcie. În aceeaşi măsură să faci complimente exagerate denotă o lipsă de tact, iar a cere să fii complimentat este prostie curată.

Secretul administrării sau primirii unei aprecieri, laude, flatări, consideraţii (şi toate celelalte sinonime) este să învăţăm cum trebuie administrate: în doze mici - îndestulătoare, destul de des ca să nu se piardă gustul, să fie sincere şi oferite cui i se cuvin.

Nu ştiu de ce, dar lumea se simte tot timpul responsabilă să îşi dea cu părerea despre oricune, oricum, oricând. Auzi la tot pasul (mai ales în cartierul analfabet gospodărit de Marean pă persoană fizică Vanghelie), la film, în mall, în parc sau la piaţă comentarii de genul: ce mers avea aia zici că-i deşurubată; i-a uite-o frateeeeee, e mai urâtă ca limba rusă; ai văzut ce gladiole avea ăla, zici că a stat la coadă la picioare şi a apucat mâini; i-a uite la ăia doi ce se mai mângăie, beeeeeeei luaţi-vă o cameră că udaţi tot p-aici, şamd.

Ei bine, după umila mea părere, dintre cele mai „alese” sunt cele administrate de masculi urechiuşelor doamnelor, domnişoarelor şi copilelor care au obrăznicia de a le trece prin faţă. Şi cum printre aceste distinse persoane mă număr şi eu am să trec în revistă câteva dintre blagosloveniilor care mi-au făcut să rezoneze ciocănele, nicovalele şi scăriţele. Sunt sigură că le-au auzit toate femeile măcar o dată în viaţă.

Aşadar avem complimente de neuitat astfel: păsărică, frumoaso (mai rar ce-i drept, dar mi s-a mai întâmplat cu cei ca mine care nu băteau fază lungă sau mă vedeau pe întuneric), drăguţo, ce ţi-aş face de te-aş prinde, fă dragă, păpuşe mică şi sexoasă, graso, fata, pisi, mamă ce bucată, ce brand ai (ăştia erau invidioşii din tramvai care îmi „admirau” braţul atârnat ostentativ de bară), ce c../ ţ.../ p.... ai, românco (asta e greuceană rău mai ales ieşind din gura pocită a vreunei reprezentante a indienilor băştinaşi) şi multe altele cu care nu a meritat să îmi încarc memoria.

Din arsenalul mitocanului de România, cum bine zic cei de la Guerilla, mai fac parte şi privirile languros-obsedate, oftaturile ostentativ-libidinoase sau claxoanele orgasmice.

Nu pot spune că m-am obişnuit vreodată cu aceste cuvinte de „laudă”, dar recunosc că mă încearcă un sentiment de admiraţie atunci când aud una originală. Acestea fiind spuse, mărturisesc că mi s-a întâmplat un astfel de episod nu cu foarte mult timp în urmă.

Eram pe scările din clădirea biroului unde mă făceam că muncesc şi îl şicanam pe unul dintre colegii mei nelăsându-l să coboare înaintea mea. După vreo două – trei astfel de manevre, el s-a oprit, s-a uitat atent la mine şi m-a întrebat extrem de serios.

- Auzi? Ai făcut rugby?

Ei, ce ziceţi? Ăsta da compliment. Aşa mai zic şi eu să măguleşti o fată. Bravo Bibicule, aşa da. Ei bine, atunci m-am simţit cu adevărat ambiguă.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Viezure reloaded

Întâmplările cu Viezure (aka animal păros) sunt destul de numeroase, având în vedere că am petrecut foarte mult timp împreună, pe munte şi nu numai.

Episodul de azi are loc în altă cabană multpreacunoscută, dar nu prea îndrăgită nouă – cabana Diham cea roz- chiloţie, dinainte de a arde.

Împreună cu colegii mei din clubul de turism din care făceam parte obişnuiam să mergem cu toţii, în luna ianuarie sau februarie (după posibilităţi), să sărbătorim un revelion al nostru. În acel an, am optat pentru roz.

Era alb peste tot. Ninsese cu câteva zile înainte şi era o feerie. Toată ziua ne-am petrecut-o pe pârtia din Belvedere, tocindu-ne dosurile pe pungi de nailon, meşterind la oameni de zăpadă şi încingând o bătauie cu bulgări soldată cu o fleşcăială generală. În cele din urmă, după o porţie renumită de papanaşi cu smântână şi dulceaţă de afine, ne-am întors la cabană storşi şi cu gândul să ne uscăm şi să ne pregătim pentru seara festivă. Bineînţeles că, în camera mare cu 15 paturi, soba mergea şi era o căldură numai bună de somn, aşa că ne-am trântit cu toţii în paturi ca să ne odihnim, cică.

Când eram exact pe punctul de a adormi, în momentul cel mai dulce din-aintea somnului, creierul meu a început să fie disturbat la maxim de ceva sau de cineva. Distingeam în surdină muzica de la un aparat mic de radio care era pornit în cameră şi făcea atmosfera şi mai imbietoare la reverie. Şi totuşi, enervant şi obsedant, acel cineva sau ceva nu voia să mă lase să adorm. Printre acordurile melodiei, auzeam numele meu, insistent şi repetitiv. Încet, încet şi cu o tonă de nervi am tras de pleoape să le despart ca să văd cine p ...uii mei n-avea altă treabă decât să mă frece la icre.

Am întors capul în direcţia din care veneau sunetele şi cu ochii încă picior peste picior l-am văzut pe Viezure stând ofilit şi strigându-mă încet.

- Ce naiba vrei? m-am răţoit eu.

La care el absent şi pe un ton egal şi echidistant mă întreabă:

- Dansezi?

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Mama lu’ Cătăliiiiiiiiiiin!

In timp ce lucram la calculator la o chestie total nepotrivită pentru o seară de duminică, atunci când tot omul se distrează sau se relaxează prin paturi king-size alături de sufletele pereche sau iubiţi de ocazie, m-a pufnit brusc râsul.

Stând cu geamul deschis nu am putut rata nici o discuţie supercalifragislistică a puştilor din faţa blocului, al căror volum al decibelilor depăşea cu mult limita legal admisă. Din când în când, câte unul mai făcea dovada plămânilor cu care era dotat răcnind:

- Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaa dă-mi şi mie 2 leeeeeeeei să-mi iau bomboane!

Dovadă că sinapsele-mi încă mai funcţionează, la relanti ce-i drept dar funcţionează, mi-am adus aminte de unul dintre prietenii mei de foarte de demult.

Pe el l-am cunoscut într-o zi superbă de vară fierbinte la Susai, pe vremea când cabana era călcată de cei care atacau Piatra mare, Gârbova, Baiului sau alte trasee. Eram cazaţi în anexa friguroasă şi puchinoasă, cu pretenţii studenţeşti, unde nu te băgai decât atunci când somnul era mult prea puternic şi te învingea.

Aşadar, pe Viezure, căci aşa i se spunea, l-am cunoscut cu chitara în mână cântând din zori şi până-n seară (la propriu). Nu era singur, dar nici eu. El era însoţit de alţi trei prieteni care ne-au adoptat pe loc şi, împreună, am format o familie foarte frumoasă de prieteni, la care încă n-am renunţat decât parţial.

Când i-am auzit porecla am râs ca tembelii, căci nu auzi aşa ceva în fiecare zi. Numele lui din buletin, de mult uitat dealtfel, era unul pur românesc şi destul de frumos, Cătălin. L-am întrebat de unde şi până unde o astfel de poreclă, dar nu ne-a putut da şi o explicaţie logică sau plauzibilă. De cele mai multe ori omul se pricopseşte cu câte o poreclă, mai mult sau mai puţin măgulitoare, care se lipeşte de el ca timbrul de scrisoare, dar a cărei origine rămâne o enigmă pentru totdeauna.

Dar să revenim la motivul pentru care mi-am adus aminte de Viezure şi de ce m-am apucat să râd ca prostul de ce-şi aduce-aminte.

Pe vremea când era mic şi stătea la bloc, ca noi toţi, dar pe la etajul şapte, picimea de afară îl chema la joacă şi striga de jos:

- Mama lu’ Cătăliiiiiiiiiiiiin! Viezure e-acasă? Vine-afară?

Din categoria celor cu porecle simpatice mai face parte şi prietenul meu Ciaciu. Da, aţi citit bine. Povestea lui este următoarea (aici avem izvoarele istorice care atesă acest lucru):

Într-o zi, pe când avea vreo 4 – 5 anişori, s-a dus într-o vizită. După ce s-a jucat ce s-a jucat, a venit vremea să plece împreună cu întreaga familie. În timp ce cobora scările, şi-a adus aminte că-şi uitase săculeţul de care nu se despărţea, aşa că a trebuit să se întoarcă. A bătut sfios la uşă, şi când i s-a deschis uşa, a zis mormăit discret:

- Mi-am uitat ciaciul. Şi aşa i-a rămas numele până în zilele noastre.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!