Viezure reloaded

Întâmplările cu Viezure (aka animal păros) sunt destul de numeroase, având în vedere că am petrecut foarte mult timp împreună, pe munte şi nu numai.

Episodul de azi are loc în altă cabană multpreacunoscută, dar nu prea îndrăgită nouă – cabana Diham cea roz- chiloţie, dinainte de a arde.

Împreună cu colegii mei din clubul de turism din care făceam parte obişnuiam să mergem cu toţii, în luna ianuarie sau februarie (după posibilităţi), să sărbătorim un revelion al nostru. În acel an, am optat pentru roz.

Era alb peste tot. Ninsese cu câteva zile înainte şi era o feerie. Toată ziua ne-am petrecut-o pe pârtia din Belvedere, tocindu-ne dosurile pe pungi de nailon, meşterind la oameni de zăpadă şi încingând o bătauie cu bulgări soldată cu o fleşcăială generală. În cele din urmă, după o porţie renumită de papanaşi cu smântână şi dulceaţă de afine, ne-am întors la cabană storşi şi cu gândul să ne uscăm şi să ne pregătim pentru seara festivă. Bineînţeles că, în camera mare cu 15 paturi, soba mergea şi era o căldură numai bună de somn, aşa că ne-am trântit cu toţii în paturi ca să ne odihnim, cică.

Când eram exact pe punctul de a adormi, în momentul cel mai dulce din-aintea somnului, creierul meu a început să fie disturbat la maxim de ceva sau de cineva. Distingeam în surdină muzica de la un aparat mic de radio care era pornit în cameră şi făcea atmosfera şi mai imbietoare la reverie. Şi totuşi, enervant şi obsedant, acel cineva sau ceva nu voia să mă lase să adorm. Printre acordurile melodiei, auzeam numele meu, insistent şi repetitiv. Încet, încet şi cu o tonă de nervi am tras de pleoape să le despart ca să văd cine p ...uii mei n-avea altă treabă decât să mă frece la icre.

Am întors capul în direcţia din care veneau sunetele şi cu ochii încă picior peste picior l-am văzut pe Viezure stând ofilit şi strigându-mă încet.

- Ce naiba vrei? m-am răţoit eu.

La care el absent şi pe un ton egal şi echidistant mă întreabă:

- Dansezi?

Până data viitoare, să trăiţi frumos!