Pentru informaţii suplimentare intrebaţi farmacistul

„- Ştiai că doamna Griffin avea oase care vorbeau?

- Cum aşa?

- Da, îi spuneau când o să plouă.”

Acestea au fost singurele replici demne de amintit dintr-un film care, potrivit celor care l-au văzut, „poate fi numai pe placul chirurgilor esteticieni”. Pentru a lămuri cât de cât această enigmă, menţionez că filmul produs în 2002 se numeşte „Miss Lettie and Me”, iar unul dintre personajele masculine este inteprretat de Burt Reynolds, unul dintre campionii operaţiilor estetice.

Ei bine, şi eu am un cap care vorbeşte. Evident că toate capetele vorbesc, veţi spune, doar toată lumea are o gură şi, aproape toate, ele capetele, vorbesc între ele. Eu mă refer la faptul că, ori de câte ori se pune de o ploaie abundentă sau se anunţă vreme urâtă cu spume, oasele capului meu încep mai întâi să şoptească, apoi să vorbească şi în cele din urmă să urle din toţi rărunchi anunţând urgia ce va să vină. Am aflat încă din copilărie că meteosensibilitatea am moştenit-o pe latura maternă. În general se lasă cu dureri crunte de mansardă aşa că, vreau nu vreau, în caz de vreme rea, trebuie să port la mine ceva calmante pentru scăfârlie.

Ca pentru orice om normal, drumurile la farmacie nu sunt nici rare, dar nici dese, dar pot fi bulversante. Aşa se face că într-una din seri, pe când mă întorceam de la serviciu, am intrat într-o drogherie ca să îmi reînnoiesc rezerva de calmante. Nimic nu prevestea ce urma să vină.

Înainte de a relata schimbul de replici dintre farmacistă şi subsemnata, vreau să adaug că era ora 19.00 şi că, în sinea mea, mă simțeam extrem de bine, în craniul şi pielea mea, ba chiar aveam senzaţia că eram foarte tonică şi viulie. Trebuie să recunosc că, fiind o împătimită a somnului, mă refer aici la acea stare fiziologică de relaxare şi nu la vertebratul acvatic omonim, nu petrec prea mult timp în faţa oglinzii. În consecinţă, este posibil ca replica primită să fi fost binemeritată şi învăţătură de minte pentru viitor sau să fie un argument în plus pentru cât de bine sunt pregătiţi farmaciştii din ţara noastră.

Aşadar, am intrat pe uşa respectivei farmacii, o doamnă foarte amabilă mă-a întreabat ce doresc, iar eu i-am răspuns:

- Aş dori o folie de pastile ........ pentru dureri.

- Aaaaaaa, dar nu cred că vă doare capul. Mai degrabă sunteţi obosită sau răcită.

- ???!!!!!!!!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Furculision se scrie, furculişăn se traduce

*Acest post este dedicat domnului Mişu, care s-a manifestat aproape insistent cum că i-ar lipsi câşdecât vorbele-mi de duh. De asemenea, întrebarea distinsului domn - data de 14 august 2009 iti spune ceva?! - şi-ar putea găsi răspunsul într-una dintre variantele următoare (părerea mea, dar nu sunt din localitate): 14 august este a 226-a zi a calendarului gregorian, a 227-a zi în anii bisecţi, data la care România a declarat război Austro-Ungariei în 1916, intrând în prima conflagraţie mondială, ziua în care am fost fost să donez sânge anul ăsta, dar şi ziua premergătoare celei de 15 august ;-). 
 

         Trebuie să recunosc că, pentru îndelunga absenţă de pe blogul pe care cu mândrie îl păstoresc, sânt de vină memoria-mi scurtă, care începe să mă trădeze şi să nu mă mai alimenteze cu amintiri ce merită povestite, şi lipsa totală de insipraţie, care nu mi-ar sărit în ajutor în cazul acestor blocaje nefericite. Dacă ar fi foăcut-o, poate că reuşeam în cele din urmă să transform o întâmplare banală din viaţa de zi cu zi într-o aventură amuzantă de câteva rânduri, care sa aducă un zâmbet timid, cel puţin în colţul gurii mele. Cu ceva timp în urmă, începusem să scriu un articolaş despre un of de-al meu pe care l–aş vrea al tuturor. Ca filolog umil ce mă numesc, niciodată nu mi-au plăcut furculisioanele şi nici calchierile grosolane la care este supusă limba română şi pe care trebuie să le îndure urechile mele de la teveu, presă, colegii de serviciu, prieteni, partenerii de drum în mijloacele de transport în comun etc. Se pare că ne cuprinde pe toţi un fel de amnezie selectivă asociată cu uşoare accente de Alzheimer şi uităm încet, dar sigur, faptul că limba română are, şi ea, o sumedenie, dacă nu mai multe, de cuvinte cu care am putea traduce extrem de lejer termenii uzitaţi, de cele mai multe ori, greşit de cei mai sus menţionaţi. Deja limba vorbită la teveu este una străină pentru cei din generaţia tatălui meu, care are foarte mare grijă să îmi pregătească în fiecare zi un kil de întrebări: ce înseamnă tati praimtaim? dar feişăn sau chetuăk? sau bordul de conducere? dar a defecta din armată? lidărşip? năuhau? lăucost? riălisteit? meikapartist şi câte şi mai câte, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Nu mă dau mare cunoscătore în ale limbii engleze, ba nici chiar în ale limbii române, dar cu ce sunt vinovaţi unii că s-au născut mai devreme şi de ce ăi de au făcut ochi mai târziu sunt aşa de avizi să folosească romglismele ca şerveţelele sau hârtia igienică atunci când eşti răcit? În orice caz, pentru a veni în ajutorul celor care doresc să-şi developeze repertoriului de expresii chinuite şi mutilate lingvistic, dar care nu deţin suficiente cunoştinţe de limbă engleză, iată o listă cu unele dintre cele mai uzitate expresii din limba română furculisionate în limba lui Shakespeare. Marea majoritate a acestora a fost furnizată de una dintre prietenele mele, care şi-a făcut un bun obicei din a mă ţine la curent cu evoluţia acestui fenomen. Ordinea este aleatoare, dar cronologică de la stânga la dreapta şi de sus în jos în funcţie de inspiraţia de care dat dovadă traducătorul.

• Pulică Frânaru - Dicky the Braker
• E marfă! -  It’s merchandise!
• Ura şi la gară! - Hooray, and at the train station!
• Ai făcut rahatu’ praf - You made shit into dust
• A-i ţine de urât - To hold him/ her by the ugly
• Lăsata Secului – The Leaving of the Dry
• Moaşă-ta pe gheaţă - Your midwife’s on ice
• A luat-o în freză - He took it in the haircut
• Vorbeşte verzi şi uscate – He/ she’s talking green and dry
• Vărsat de vânt - Spilt by the wind
• A-i purta sâmbetele - To carry one’s Saturdays
• Aiurea-n tramvai - Nonsense in the tram
• Ai căcat steagul - You shit the flag
• Răbdări prăjite – Fried patiences
• Ai făcut-o de oaie – You made it of sheep
• A înghiţi în sec - To swallow in the dry
• Mancaţi-aş pana ta – I eat your feather
• A o lua pe coajă – To take it on the peel

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Inspiraţie de moment

- Auzi, îl știi pe ală cu ......? Cam așa încep cele mai multe discuții cu colegii mei de cor, la repetiţiile săptămânale. A, şi ca să dezvălui misterul acestui „ăla”, de cele mai multe ori ca să nu spun aproape întotdeauna, este vorba despre bancuri, pentru că ele sunt punctul nostru forte, pe lângă muzica pe care o cântăm, bineînțeles.

Deci, care-vasăzică, imediat ce ne dăm binețe, un grup de admiratori ai acestor „glume ieftine, anecdote, minciuni” cum mai sunt ele descrise în dicţionarul limbii române, ne adunăm frunţile şi ne împărtășim cele mai noi şi mai amuzante bancuri culese în perioadele de pauză.

N-am să vă spun acum care au fost ultimele auzite, ba ... poate doar pe ultimul că merită - Împăratul roșu avea o livadă şi în fund un măr, – ci doar una dintre povestirile reale trăite şi relatate de unul dintre colegii mei.

Cică într-o zi de maximă termică, într-unul din tramvaiele veșnic înțesate de călători lipiți unul de altul şi amestecându-şi transpirațiile și expirațiile respingătoare, vajnicul şi temerarul posesor de permis de conducere categoria Tv (pentru cei care şi-au luat carnetele mai de multișor şi nu au citit noul cod rutier, este vorba de conducătorii de tramvaie) a călcat cu tot tupeul de care era în stare pedala de frână, făcând ca întreaga suflare compactată din acel vehicul să migreze brusc spre unul din capete. Primul cetăţean care s-a dezmeticit în urma zdruncinăturii a strigat exasperat la culme de îndrăzneala conducătorului:

- Fir-ai al dracului să fii de manipulant cu cine ţi-a pus manipula în mână!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

S-avem poftă!

Cine dintre cei născuţi pe la sfârşitul anilor ’70 nu îşi mai aminteşte de vremurile în care gazul venea pe ţeavă cu mare zgârcenie şi cum părinţii apelau la vecini, prieteni, rude, pensionari să treacă să încălzească mâncarea copiilor, de frica vreunui accident nefericit.

Bineînţeles că nici noi, trei fraţi fiind, nu am scăpat de amabilul

Aşa se face că într-o zi ca oricare alta, a sunat amicul cu pricina, unul dintre noi a deschis, acesta a intrat, iar noi toţi trei ne-am adunat ciorchine în uşă să vorbim cu vecinii de palier, care beneficiau de acelaşi tratament din partea vreunui bunic sau vecin mai disponibil.

Conversaţia noastră era mult mai interesantă aşa că l-am ignorat pe amic pe toată durata şederii lui în bucătăria noastră. Cu coada ochiului însă l-am văzut cum s-a opintit să ia ceva destul de voluminos din frigider şi l-a urcat pe aragaz. Apoi, cu o spumieră, a început să învârtă cu sârg în ligheanul cu pricina şi să verifice din când în când temperatura mâncării. După ce şi-a terminat treaba laboriasă, a avut chiar şi amabilitatea să ne pună mâncarea în farfurii. Noi am închis cu mare dezamăgire uşa îndemnându-ne să atacăm masa deja pusă.

Amicul, vazându-şi treaba terminată, a zbughit-o spre uşă mormăind ceva cum că ar fi întârziat la serviciu.

Din pragul uşii proaspăt închise vedeam farfuriile aburinde şi ne întrebam oare ce gătise mama cu o seară înainte?

În sfârşit ne-am apropiat ca să vedem şi să mirosim mai bine bunurelele şi mare ne fu mirarea când am identificat, în cele din urmă, ce se chinuise amicul să încălzească până la temperatura de fierbere.

Ei bine, în farfuriile frumos aşezate ne aşteptau trei porţii zdravene de ..... salată orientală aburindă.

Până data viitoare, poftă bună!

Florăresele fac frumoase zilele

Potrivit bunelor maniere, atunci când trebuie să te înfăţişezi la un eveniment festiv în cadrul căruia se celebrează cumetrii, cununii, botezuri sau alte astfel de festivităţi, e bine să nu te duci cu mâna goală. De cele mai multe ori, omul alege să ofere un cadou, o floare, o măslină, că aşa cere eticheta.

Întrucât prezenţa mea era solicitată la o astfel de sărbătoare şi cum nu mă puteam înfăţişa fără un buchet de flori potrivit, m-am înfăţişat şi eu, cum se cuvine, în piaţa de flori din Coşbuc. În cazul în care localizarea acesteia este o nebuloasă pentru unii dintre locuitorii acestei capitale europene de mare atracţie turistică, aceasta se află fix în buricul jucăuş al cartierului păstorit de „Marean care este pă persoană fizică”. Fauna care populează piaţa de flori este din cea mai colorată cu putinţă, aceasta putând fi cu uşurinţă considerată cartierul general al tuciuriilor cu mâini prinbuzunarelealtoraumblătoare.

Deci, cum spuneam, am dat o raită să văd care e oferta şi mi-am ales ţâganca cu care voiam să parafez afacerea. Eu am ales forile, ea le-a scos din găleata în care se aflau cu entuziasmul unul muflon căruia îi fluturi prin faţă un copan bine rumenit . După ce mi le-a înfăşurat într-un ambalaj jalnic, a întins nerăbdătoare mâna după bani.

Văzând că şi-a termint treaba, am scos o bancnotă din portofel şi i-am întins-o. Ţâganca a luat-o, s-a uitat o secundă la ea şi a început să urle cât o ţineau poalele înflorate către colega de tarabă din partea stângă:

- Elveţioooooo! Ai fă să-mi schimbi şi mie o foaie dă cinci suteeeeeeei ?

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Fără poezie, viaţa e pustiu*

* Ştefan Mihăilescu-Brăila în filmul „Secretul lui Bachus“

Acum vreo două săptămâni, pe când îmi preumblam bocancii prăfuiţi şi hoitul leneş prin Piatra Mare, am primit pe telefon un mesaj haios, dar care chinuia îngrozitor limba română. Menţiunea care însoţea textul scria că ar fi fost vorba de versurile unei manele, pe care nu am să le citez aici.

Ceea ce interesant este faptul că acele versuri agramate mi-au adus aminte de vremurile frumoase, când, împreună cu prietenii mei, mergeam pe munte şi, după o zi de călărit crestele, ne aşezam obosiţi în jurul focului aşteptând cu nerăbdare momentul acela.

Aşadar, ne aşezam cuminţi înghesuindu-ne unul într-altul, căutând căldura celuilalt, iar când nu o găseam, dădeam cu câte o bericică sau cu o tărie. Aşteptarea începea chiar din acel moment. Atunci când recitalurile folkiste se lungeau prea tare, deveneam nerăbdători şi boscorodeam pe înfundate doar - doar s-or prinde cântăcioşii să tacă oleacă să se poată desfăşura momentul.

Şi când, în sfârşit, se opreau, îi făceam loc Lui, aedului, oratorului, recitatorului, nemaiauzitului şi preafrumosvorbitoruluişimultepreaexpresivului nostru, măreţului Viezure.

Acesta se ridica încet, îşi întindea maiestuos trupu-i, îşi arcuia graţios gâtul, îşi dregea uşor glasul, îşi acorda chitara din braţele-i, se înclina uşor mulţumind pentru adoraţia din ochii noştri, inspira adânc, transfigurat, şi, în ritmurile acordurilor line, .pe când focul juca, întunericul fremăta, stelele licăreau, moliile fremătau, iarba tremura, urechile se ciuleau, berile curgeau şi cuplurile se cuplau, buzele-i rosteau şi versurile răsunau:

Pe dealul‘ cu viorele

Este multe ghiocei

Şi s-a dus mândrele mele

Să le culeagă ei pă toţi.

Eu le-am zis să nu se duce,

Ei n-au vrut să mă ascultă,

Iar acum să se descurcă

Crocodilu’ să-i mănâncă.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Stai bine pe caşcaval?

Se făcea că odată, prin clasa a noua, am fost într-o tabără la Gura Diham, împreună cu soră-mea şi cu clasa ei de viitoare don’şoare învăţătoare. Camerele erau din cele cu patru paturi supraetajate două câte două. Am nimerit în cameră cu o duduie rotofeie, care tocmai atunci se găsise să ţină cură de slăbire.

În meniul ei zilnic se regăseau caşcaval şi aripioare de pui. Avea vreo două - trei grămezi semnificative de aripici crocante şi o ditamai halca de caşcaval pe care o ţinea într-o pungă de plastic lângă geam. După ce ne-a informat asupra rezervei ei strategice, n-a avut nici cea mai vagă intenţie să ne invite măcar să mirosim bunurelele cu care venise de acasă. Toţi cei care au fost prin tabere ştiu că, mâncarea nu era niciodată îndeajuns. Şi apoi, ora cinei era mult prea devreme pentru ca mâncărica îngurgitată să ne ţină de foame până a doua zi. În primele două zile nici nu am dat atenţie alimentaţiei duduii, dar după aceea, când efectul cinei timpurii pălea, stomacul ne dădea ghes şi visam numai sandvişuri cu caşcaval garnisite cu aripici. Dar ce ne enerva cel mai tare era faptul că mândra mânca în cameră, în faţa noastră, în patul de sus cu vizibilitate maximă, mult după ora cinei şi gemând de plăcere. Cu ciudă în suflet, am hotărât să ne răzbunăm şi i-am pus gând rău rezervei. Buba era că mândra avea un număr fix de aripici pe care îl mânca pe zi şi nu puteam atenta la ele, dar caşcavalul.... deşi era atent monitorizat, ne înflăcăra imaginaţia şi ne excita papilele. Aşadar, într-o după-amiază, când colega se afla prin împrejurimi, am dat atacul. Eram, deci, trei infractoare (aliata noastră era ce-a de-a patra ocupantă a camerei numărul 14), cu ochii în douăşpatru (şase x patru). Una era la uşă să dea de paişpe, una era la geam să o vadă când părăseşte curtea şi cea de-a treia, soră-mea-mână-fină, trebuia să opereze caşcavalul. A cotrobăit în ascunzătoarea ştiută, a înhăţat obectul, l-a desfăcut şi, când să înceapă chirurgia propriu-zisă .... surpriză. Din cauza căldurii, caşcavalul multrâvnit era cald şi fleşcăit şi unsuros şi cu marginile topite şi nu puteam tăia felii normale fără să fie evident. Era ca o bucată de săpun de casă cu prea mult seu şi bine uzată pe toate părţile. Dar nimic din toate acestea nu ne-a descurajat. Ce era de făcut? Ciuda, pofta şi, mai ales, adrenalina ne-au ajutat să găsim soluţia. L-am decupat pe rotund, din aproape în aproape, după conturul marginilor deja curbe, înfulecând cu nesaţ bucăţelele mult poftite şi binemeritate şi satisfăcându-ne papilele mult încercate. După ce ne-am îndeplinit misiunea, am reconstituit totul în cele mai mici detalii şi am aşteptat cuminţi să vină seara, să mergem la cină, să revenim în cameră şi să-şi ia şi colega cina în pat. Totul s-a petrecut conform aşteptărilor: caşcavalul a fost luat de pe geam, dezvelit şi duduia nu a sesizat nimic nelalocul lui. Dar, ne-a şocat invitându-ne să gustăm câte o felie, că oricum era topit şi unsuros şi nu prea mai avea gust şi îl şi arunca mâine că se săturase de el şi nu îi mai plăcea. Bineînţeles că am refuzat-o politicos, înjurând-o cu foc şi neîmpărtăşindu-i deloc părerea. Acela a fost cel mai gustos caşcaval fleşcăit pe care l-am mâncat vreodată. Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Cum se uită o raţă în cuptor?

Se ia raţa, se bagă în cuptor şi se uită acolo.

În timp ce luam cina în familie miercurea trecută, dintr-unul din colţurile memoriei am extras un serial de casă. Aproape ca în romanul proustian, episoadele mi-au fost induse de mirosul îmbietor ce se ridica din tuciul de fontă de pe foc în care se perpeleau de mama focului nişte bieţi cartofi noi.

În urma unei foarte scurte introspecţii asupra materialului văzut cu ochii minţii, am conchis: în familia noastră, un lucru cert este acela că soră-mea, cu siguranţă, nu e echipată să-şi facă prea mult de lucru prin bucătărie. Acest talent i-a fost descoperit încă din copilărie, când, din dorinţa de a-şi face câte ceva de haleală, reuşea, cu succes, să rumenească excesiv mâncarea.

De fiecare dată când voia cartofi pai, şi-i curăţa tacticoasă, îi tăia în felii subţiri şi egale, apoi îi punea în tuci la prăjit de la înălţimea scaunului pe care era cocoţată de teamă să nu îi sară uleiul pe mâini şi o tulea din bucătărie. Ei bine, aproape de fiecare dată, revenea la locul faptei mult prea târziu pentru a preveni dezastrul. Dar asta nu o împiedica să mănânce la fel de tacticoasa cartofii maronii şi amărui.

Într-una din rarele ocazii când, în sfârşit, a reuşit să păzească tuciul, iar cartofii rumeni erau numai buni de înfulecat, după ce i-a pus în farfurie...., a scăpat-o din mână.

Pentru câteva minute, cartofii aurii şi nearşi au decorat linoleumul roz cu care era dotată bucătăria noastră. În tot acest timp, eu şi cu frate-miu, sufocaţi de râs, îi uram poftă bună soră-mii rămasă mască, cu ochii-i verzi fixaţi asupra ineditei mese, pe care zăcea împrăştiat prânzul ei.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

-Vă bâlbâiţi întotdeauna aşa ?/ - N-nu, dd-doarr c-când v-vor-besc...

În urmă cu ceva anişori, serviciul, în mărinimia lui, m-a trimis la un curs de pregătire de vreo 3 lunişoare friguroase tare, într-un loc nu foarte departe de Bucureşti, dar cu probleme de încălzire centrală. Toate bune si frumoase, mai ales că ziceai că suntem la azil. Toate erau la îndepicior şi, respectiv, îndegură: nu ne mişcam prea mult nici să ajungem la cursuri nici la sala de mese.

Aşadar, eram mai mulţi colegi de suferinţă, împărţiţi în mai multe clase, ca la şcoală. Îndrumătorul nostru era un cretin nefericit, în adevăratul sens al cuvântului, şi un mare fan al părţii de vorbire neflexibile şi fără funcţie sintactică, cu rol morfologic auxiliar şi care se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoţeşte, adică al conjuncţiei conclusive „deci”, pe care o folosea, în medie, cam de 75 de ori pe oră. Pe cuvânt că le-am numărat ca să vedem dacă e capabil să-şi doboare propriul record.

Printre toţi ceilalţi colegi super de treabă, era şi un tip foarte amabil şi oleacă timid, a cărui singură meteahnă era că, de câte ori se intimida sau se grăbea să spună ceva, se bîlbăia mai rău ca Porky Pig.

La unul dintre cursuri, proful făcea o paralelă între simbolurile centrale ale religiilor. Şi cum grăia el aşa frumos (reconstituire, de asemenea, din amintiri):

- Aşadar simbolul central la ortodocşi este Fiul, la catolici Fecioara Maria, la evrei Tatăl, la ....

deodată, din fundul clasei, se auzi:

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba .......

Toată suflarea cea vestită a clasei amuţi, iar proful cu ochii albaştri măriţi la limita imposibilului privea înmărmurit către nefericitul care-şi relua chinuit pledoaria cu faţa îmbujorată şi străduindu-se din răsputeri să lămurească situaţia.

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba ......, se auzi din nou şi întreaga sală se cutremură de hohote înnăbuşite.

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba ......., pentru a treia oară şi faţa profului aproape se descompuse chinuită între uluială şi hohot.

- L-l-laba, l-laba, l-laba, l-laba, ... l-la baptişti este Botezul, reuşi să spună în cele din urmă fratele întru suferinţă al lui Porky Pig, dar nu-l mai auzea nimeni.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Înfloreşte mazărea

Mă gândesc cu nostalgie la momentul acela când am făcut cunoştinţă cu unul dintre cei mai mici, la propriu, ghizi cu diplomă din România, care era, în acelaşi timp, şi tenor de categoria I în corul SOUND. Îi spuneam Ghiduşul, cum altfel, din ambele motive menţionate anterior: înălţimea şi calitatea.

L-am cunoscut pe Ghiduşul atunci când, împreună cu un fost foarte bun prieten de-al nostru, a venit în vizită ca să deguste palinca primită în dar de taică-miu de la rudele din Ardeal. Şi pentru că se puseseră de comun acord că licoarea merita toată atenţia, au tras o cântare la chitară până dimineaţa de ne-au aflat toţi vecinii. Atunci am pus şi bazele intrării mele în corul de dezaxaţi pe care cu mare onoare îl dirija şi la acea dată multprearăbdătorşiexageratdeîngăduitorul domn Voicu Popescu.

Aşadar, vorbele cântecului cu care ne-a cucerit şi ne-a convins Ghiduşul, sunau cam aşa (variantă recondiţionată din memorie):

Înfloreşte mazărea mă uit la ea şi simt că-mi creşte inima fiecare bobişor are-n el un viermişor spre mândria noastră – a tuturor

R: şi când vezi că-n jurul tău se munceşte se trasnpiră, se trudeşte cum să nu te prinzi şi tu voiniceşte ca să poţi cânta aşa

Cade telecabina mă uit la ea şi simt că-mi creşte inima fiecare călător ia în cur un pomişor spre mândria noastră – a tuturor

R:

şi încă vreo două sau trei strofe care nu mi-au atras atenţia la acea vreme (aici găsiţi cântăciosul care l-a lansat).

Dar din repertoriu mai făceau parte şi alte piese greucene, precum: „La cârciumă-n Ferentarii aaaîîîîîîîî/ Stăteau la masă doi ţiganiiaaaîîîîîîîî/Şalabadâm, şalabadam ce-i-n sufletul meuuuuuu”, „Ne-am întâlnit în cimitir/ Pe piept aveai un trandafir/ Şi cântam şi dansam/ Printre cruci ne legănam/ Pasărele ciripeau/ Uuuuuuuu cucu bau bau” şi „Imnul căcănarilor” – „Când primii a ta scrisoare/ Mă aflam pe căcăstoare” etc.

P.S. La una din repetiţii tot încerca să mă gâdile, chestie care îmi cam displace, aşa că până să realizez ce-mi iese pe gură i-am strigat cu of(tică):

- Dacă mă mai superi, te iau la subraţ şi fug cu tine.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Bluză caracteristică portului naţional românesc, împodobită cu broderii sau cusături

Primăvara aceasta la noi în cor a plouat cu tot felul de manifestări care mai de care mai pline de spontan. Aşa se face că duminica asta ne-am deplasat cu pas săltăreţ (la propriu) către Muzeul Satului, care aniversa o căruţă şi jumătate de ani de activitate, iar noi am fost solicitaţi să ne facem simţită prezenţa pe acolo, mai exact, în incinta proaspăt restauratei biserici nemţene Răpciuni. Deci, dacă aţi trecut pe acolo şi aţi văzut un grup de fete mândre şi feciori zdraveni defilând făloşi în ii tradiţionale româneşti să ştiţi că ........ nu eram noi.

Am adus în discuţie acest amănunt, aparent nesemnificativ în acest moment al povestirii, pentru că doresc să informez publicul cititor că membrii cântăcioşi ai corului SOUND au două costumaţii declarate oficial.

Una dintre ele se constituie astfel: una bucată rochie verde închis pe corp de fată (pentru cei care se orientează mai greu vezi stânga sau vest)

şi

trei bucăţi de haine (pantalon + cămaşă neagră + papion verde închis) pe corp de mascul (pentru aceiaşi menţioneţi anterior, vezi dreapta sau est).

Cea de-a doua ţinută, general valabilă, este alcătuită din una pereche blue jeans + una bucată ie tradiţională românească, că aşa suntem noi, patrioţi.

Revenind la manifestările noastre, aminteam că acest eveniment a necesitat deplasarea noastră, în grup şi în uniformă, prin întreg muzeul. La un moment dat, în timp ce ne afişam nevoie mare pe aleile satului, a trecut pe lângă noi un cuplu mai în vârstă ţinându-se tandru de mână. Era un soare extrem de puternic şi pe la orele 14 când se întâmpla acest episod şi nu le-am putut vedea figurile, dar am auzit extrem de limpede vocea suavă a doamnei în timp ce se adresa indignată partenerului:

- Ia uite dragă, şi-au luat toţi ii.

După prima secundă de uluială, mi-am imaginat-o pe duduia întârziată grăbind pasul şi căutând cu înfrigurare buticuri cu ii de vânzare.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Unde dai şi unde crapă

Una dintre cele mai enervante jocuri de societate, în ceea ce mă priveşte, este mima. Potrivit definitiei, principiul jocului ar fi următorul: cineva mimează, iar altcineva trebuie să ghicească ce se mimează.

Aşadar, de cum ne porneam în turneu, fiind obligaţi să ne suportăm reciproc timp îndelungat în autocar, încercam să ne întreţinem voia bună cu acest joc.

În medie geometrică, noi călătoream de obicei în haite de câte 35 de corişti, plus/ minus dirijor şi şoferi. Imaginaţi-vă circa 15 – 20 de persoane, împărţite în funcţie de locurile pe care le ocupau în maşină, agitându-se care mai de care, unii să mimeze, alţii să ghicească. Era un vacarm de neînchipuit. Cel mai adesea, eu eram arbitru de tuşă pentru că, aşa cum am zis, nu îmi place jocul, deci mă constituiam în observator profesionist.

Pentru că pe autorul deja consacratei sintagme „Liţă chiţălău” l-am prezentat acum câteva posturi, mărturisesc că el este şi unul dintre actorii principali ai următoarei istorioare.

Deci se făcea, că eram din nou pe drum către o destinaţie mai puţin importantă şi se juca mima. Una dintre echipe stabilise ce cuvânt trebuia mimat şi acesta a fost comunicat rapid (să n-auză dujmanii) urechii antrenate a mimului de ocazie, în speţă, omul nostru.

După ce a clipit des de câteva ori, pe faţa lui s-a întipărit o uimire fără margini şi extrem de nelămurit s-a îndreptat către urechea celui ce-i şoptise atât de suav (îi vom spune în continuare şoptitorul) şi a cerut să i se repete. Scena s-a petrecut identic şi a doua oară, dar mimul nostru era şi mai confuz. Noi cei din scaune priveam cu mirare spectacolul. Nimeni nu ştia care era trilema. După alte câteva minute de negocieri, cei doi protagonişti izbucnesc într-un râs convulsiv. Măre şi râseră ce râseră şi, într-un final, se potoliră şi ne povestiră şi nouă malantandiuul care le dăduse de furcă.

Discuţia dintre cei doi s-a petrecut cam aşa (citez cu foarte mare aproximaţie pentru că memoria m-a cam lăsat, dar fac apel către cei care ştiu mai bine să mă corecteze dacă greşesc):

Şoptitorul (şoptind cu viteza sunetului): Gi ..............a

Mimul de ocazie (contrariat): Ce?

Ş (şi mai rapid): Gi ..............a

M (foarte contrariat): Eşti sigur că vrei să mimez asta?

Ş (confuz a la what the f...?): ?????????

M (răbdător): Mai zi-mi încă o dată.

Ş (neîncrezător): Gi ..............a?

M (răbufnind): Băi cum să mimez ... Gil copil orfan?

Ş (de-a dreptul bulversat): Ce .... Gil copil orfan? Eu ţi-am zis Ginkgo Biloba.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Constituţie atletică

Stau şi mă gândesc câteodată că este mare lucru să poţi face şi să poţi primi un compliment aşa cum se cuvine. Nu este la îndemâna oricui pentru că se mai întâmplă să îţi iasă exact pe dos. Un compliment prost plasat se transformă cu uşurinţă în ironie, impoliteţe sau stângăcie. În aceeaşi măsură să faci complimente exagerate denotă o lipsă de tact, iar a cere să fii complimentat este prostie curată.

Secretul administrării sau primirii unei aprecieri, laude, flatări, consideraţii (şi toate celelalte sinonime) este să învăţăm cum trebuie administrate: în doze mici - îndestulătoare, destul de des ca să nu se piardă gustul, să fie sincere şi oferite cui i se cuvin.

Nu ştiu de ce, dar lumea se simte tot timpul responsabilă să îşi dea cu părerea despre oricune, oricum, oricând. Auzi la tot pasul (mai ales în cartierul analfabet gospodărit de Marean pă persoană fizică Vanghelie), la film, în mall, în parc sau la piaţă comentarii de genul: ce mers avea aia zici că-i deşurubată; i-a uite-o frateeeeee, e mai urâtă ca limba rusă; ai văzut ce gladiole avea ăla, zici că a stat la coadă la picioare şi a apucat mâini; i-a uite la ăia doi ce se mai mângăie, beeeeeeei luaţi-vă o cameră că udaţi tot p-aici, şamd.

Ei bine, după umila mea părere, dintre cele mai „alese” sunt cele administrate de masculi urechiuşelor doamnelor, domnişoarelor şi copilelor care au obrăznicia de a le trece prin faţă. Şi cum printre aceste distinse persoane mă număr şi eu am să trec în revistă câteva dintre blagosloveniilor care mi-au făcut să rezoneze ciocănele, nicovalele şi scăriţele. Sunt sigură că le-au auzit toate femeile măcar o dată în viaţă.

Aşadar avem complimente de neuitat astfel: păsărică, frumoaso (mai rar ce-i drept, dar mi s-a mai întâmplat cu cei ca mine care nu băteau fază lungă sau mă vedeau pe întuneric), drăguţo, ce ţi-aş face de te-aş prinde, fă dragă, păpuşe mică şi sexoasă, graso, fata, pisi, mamă ce bucată, ce brand ai (ăştia erau invidioşii din tramvai care îmi „admirau” braţul atârnat ostentativ de bară), ce c../ ţ.../ p.... ai, românco (asta e greuceană rău mai ales ieşind din gura pocită a vreunei reprezentante a indienilor băştinaşi) şi multe altele cu care nu a meritat să îmi încarc memoria.

Din arsenalul mitocanului de România, cum bine zic cei de la Guerilla, mai fac parte şi privirile languros-obsedate, oftaturile ostentativ-libidinoase sau claxoanele orgasmice.

Nu pot spune că m-am obişnuit vreodată cu aceste cuvinte de „laudă”, dar recunosc că mă încearcă un sentiment de admiraţie atunci când aud una originală. Acestea fiind spuse, mărturisesc că mi s-a întâmplat un astfel de episod nu cu foarte mult timp în urmă.

Eram pe scările din clădirea biroului unde mă făceam că muncesc şi îl şicanam pe unul dintre colegii mei nelăsându-l să coboare înaintea mea. După vreo două – trei astfel de manevre, el s-a oprit, s-a uitat atent la mine şi m-a întrebat extrem de serios.

- Auzi? Ai făcut rugby?

Ei, ce ziceţi? Ăsta da compliment. Aşa mai zic şi eu să măguleşti o fată. Bravo Bibicule, aşa da. Ei bine, atunci m-am simţit cu adevărat ambiguă.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!