Fără poezie, viaţa e pustiu*

* Ştefan Mihăilescu-Brăila în filmul „Secretul lui Bachus“

Acum vreo două săptămâni, pe când îmi preumblam bocancii prăfuiţi şi hoitul leneş prin Piatra Mare, am primit pe telefon un mesaj haios, dar care chinuia îngrozitor limba română. Menţiunea care însoţea textul scria că ar fi fost vorba de versurile unei manele, pe care nu am să le citez aici.

Ceea ce interesant este faptul că acele versuri agramate mi-au adus aminte de vremurile frumoase, când, împreună cu prietenii mei, mergeam pe munte şi, după o zi de călărit crestele, ne aşezam obosiţi în jurul focului aşteptând cu nerăbdare momentul acela.

Aşadar, ne aşezam cuminţi înghesuindu-ne unul într-altul, căutând căldura celuilalt, iar când nu o găseam, dădeam cu câte o bericică sau cu o tărie. Aşteptarea începea chiar din acel moment. Atunci când recitalurile folkiste se lungeau prea tare, deveneam nerăbdători şi boscorodeam pe înfundate doar - doar s-or prinde cântăcioşii să tacă oleacă să se poată desfăşura momentul.

Şi când, în sfârşit, se opreau, îi făceam loc Lui, aedului, oratorului, recitatorului, nemaiauzitului şi preafrumosvorbitoruluişimultepreaexpresivului nostru, măreţului Viezure.

Acesta se ridica încet, îşi întindea maiestuos trupu-i, îşi arcuia graţios gâtul, îşi dregea uşor glasul, îşi acorda chitara din braţele-i, se înclina uşor mulţumind pentru adoraţia din ochii noştri, inspira adânc, transfigurat, şi, în ritmurile acordurilor line, .pe când focul juca, întunericul fremăta, stelele licăreau, moliile fremătau, iarba tremura, urechile se ciuleau, berile curgeau şi cuplurile se cuplau, buzele-i rosteau şi versurile răsunau:

Pe dealul‘ cu viorele

Este multe ghiocei

Şi s-a dus mândrele mele

Să le culeagă ei pă toţi.

Eu le-am zis să nu se duce,

Ei n-au vrut să mă ascultă,

Iar acum să se descurcă

Crocodilu’ să-i mănâncă.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!