Ce zice?

Aseară, pe când mă preumblam prin casă, am auzit nişte acorduri drăguţe răzbătând din cutia televizorului. M-am apropiat curioasă să vadă şi ochiul meu (care nu mai bate de mult fază lungă) cine cântă. L-am văzut pe EL, Juniorul Bănică frământându-se de zor la tele. După cum probabil ştiţi, dicţia domnului nu e chiar la ea acasă, aşa că refrenul suna ceva de genul Cine eşti ......hmm ... hhmmm... ă?. Vă jur că am încercat să înţeleg ce spune guristul roakenrol, dar n-am înţeles decât la sfârşitul piesei când a repetat numele melodiei.

În tot acest timp, apare şi soră-mea (ei bine, da, nu sunt singura, mai există cineva pe lumea asta cu ADN similar) şi mă întreabă cine a cântat. Eu ii spun despre cine e vorba în frază şi cum se cheamă piesa, respectiv "Cine eşti chip de lună?". Mă edificasem şi eu între timp. La care ea mă întreabă:

- Ce zice, mă? Cine eşti libelulă? ...

Deci da. Deci din această povestire, eu, deci, trag, deci, trei concluzii:

1. Dicţia mea este similară celei a Juniorului Roakenrol.

2. În familia mea, urechile nu sunt elementul forte (puţin probabil, căci noi două cântăm de vreo duzină de ani într-un cor meseriaş).

3. Titlul piesei + dicţia Juniorului = multiple interpretări (nici nu vreau să mă gândesc ce rime ar găsi unii mai inspiraţi).

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Stele galbene, gălbui, gălbioare, gălbenele ...

Mai m-am gândit, ca să parafrazez una dintre reclamele care pocesc la greu limba română, cred că ştiu acum despre ce să scriu. Până nu încep să mă ramolesc şi să uit, am să scriu despre fazele haioase pe care le-am trăit din copilarie şi până în vremurile astea de recesiune.

Deci, primul episod începe cu una din zilele de sâmbătă, după şcoală (pentru cei născuţi mai târziu, asta era pe vremea lui Ceaşcă, prin ’85, când aveam ore inclusiv sâmbăta). Ne jucam în stradă, când s-a auzit strigarea mult aşteptată: „Deeesssseeeeennnnneeeeeeee!” şi am tulit-o cu toţii cu viteza luminii (aprinse) spre uşile deschise, să ne înfăţşăm în faţa televizorului alb-negru. Întrucât mama ne prindea foarte rar la masă, căci nu voiam să intrăm în casă nici ca să mâncăm, specula acest moment pentru a ne pune farfuria cu mâncare în mâini, inainte de a ajunge la televizor.

Întamplarea face că în zilele de week-end aveam voie să mâncăm în sufragerie, aşa că, în sâmbăta cu pricina, după strigarea de rigoare, am intrat în casă ca vijelia (fără nici o legatură cu tizul manelist), am apucat în fugă farfuria întinsa de maică-mea şi brusc, am văzut stele galbene.

Vedeţi voi, holul din casa părintească e lung de vreo 7m, dotat cu o uşă la mijloc. Fiind ziua în amiaza-mare, lumina era stinsă, deci beznă pe hol. Eu, cu ochii în farfurie şi atentă să nu pierd nici o secundă şi, în acelaşi timp, să înfulec cât mai repede, am luat colţul prea repede şi m-am infipt, la propriu, în uşă.

În minutul următor, când încercam să mă adun de pe jos, împreună cu mâncarea-mi împrăştiată, jur că am avut parte de aceeaşi experienţă ca şi şoarecele din genericul desenelor de atunci - stele galbene, gălbui, gălbioare, gălbenele.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Fiti bineveniti!

Soaielezbianveniu my friends! (cum ar spune un prieten de-al meu). În traducere motamo', aceste vorbe înseamnă "Fţti bineveniţi, mai, dragilor!" Acesta se vrea a fi un blog cu o oarecare doză de umor şi voie bună. Sper să îmi iasî întra-adevăr aşa, căci sunt sigură că de aceste două bunuri de larg consum nu o să ne săturam niciodată şi nici nu o să se epuizeze, având în vedere că noi, românii, suntem un izvor nesecat de umor şi, nu degeaba, râdem pe seama oricui ne oferă ocazia. Am să cer rabdare, totuşi, celor care vor fi având curiozitatea să vadă ce mai aberează unii pe bloguri şi am să îi invit să mă mai viziteze şi în zilele următoare pentru a vedea cum se amuză oamenii de rând. Până data viitoare, să trăiţi frumos!