Mai m-am gândit, ca să parafrazez una dintre reclamele care pocesc la greu limba română, cred că ştiu acum despre ce să scriu. Până nu încep să mă ramolesc şi să uit, am să scriu despre fazele haioase pe care le-am trăit din copilarie şi până în vremurile astea de recesiune.
Deci, primul episod începe cu una din zilele de sâmbătă, după şcoală (pentru cei născuţi mai târziu, asta era pe vremea lui Ceaşcă, prin ’85, când aveam ore inclusiv sâmbăta). Ne jucam în stradă, când s-a auzit strigarea mult aşteptată: „Deeesssseeeeennnnneeeeeeee!” şi am tulit-o cu toţii cu viteza luminii (aprinse) spre uşile deschise, să ne înfăţşăm în faţa televizorului alb-negru. Întrucât mama ne prindea foarte rar la masă, căci nu voiam să intrăm în casă nici ca să mâncăm, specula acest moment pentru a ne pune farfuria cu mâncare în mâini, inainte de a ajunge la televizor.
Întamplarea face că în zilele de week-end aveam voie să mâncăm în sufragerie, aşa că, în sâmbăta cu pricina, după strigarea de rigoare, am intrat în casă ca vijelia (fără nici o legatură cu tizul manelist), am apucat în fugă farfuria întinsa de maică-mea şi brusc, am văzut stele galbene.
Vedeţi voi, holul din casa părintească e lung de vreo 7m, dotat cu o uşă la mijloc. Fiind ziua în amiaza-mare, lumina era stinsă, deci beznă pe hol. Eu, cu ochii în farfurie şi atentă să nu pierd nici o secundă şi, în acelaşi timp, să înfulec cât mai repede, am luat colţul prea repede şi m-am infipt, la propriu, în uşă.
În minutul următor, când încercam să mă adun de pe jos, împreună cu mâncarea-mi împrăştiată, jur că am avut parte de aceeaşi experienţă ca şi şoarecele din genericul desenelor de atunci - stele galbene, gălbui, gălbioare, gălbenele.
Până data viitoare, să trăiţi frumos!
foarte tare. ce imi place si asta nu ca esti prietena mea. sa nu crezi ca te tzutzaresc. Hai sa traim, ne mai auzim.
RăspundețiȘtergereacum se explica multe... :)
RăspundețiȘtergere