Constituţie atletică

Stau şi mă gândesc câteodată că este mare lucru să poţi face şi să poţi primi un compliment aşa cum se cuvine. Nu este la îndemâna oricui pentru că se mai întâmplă să îţi iasă exact pe dos. Un compliment prost plasat se transformă cu uşurinţă în ironie, impoliteţe sau stângăcie. În aceeaşi măsură să faci complimente exagerate denotă o lipsă de tact, iar a cere să fii complimentat este prostie curată.

Secretul administrării sau primirii unei aprecieri, laude, flatări, consideraţii (şi toate celelalte sinonime) este să învăţăm cum trebuie administrate: în doze mici - îndestulătoare, destul de des ca să nu se piardă gustul, să fie sincere şi oferite cui i se cuvin.

Nu ştiu de ce, dar lumea se simte tot timpul responsabilă să îşi dea cu părerea despre oricune, oricum, oricând. Auzi la tot pasul (mai ales în cartierul analfabet gospodărit de Marean pă persoană fizică Vanghelie), la film, în mall, în parc sau la piaţă comentarii de genul: ce mers avea aia zici că-i deşurubată; i-a uite-o frateeeeee, e mai urâtă ca limba rusă; ai văzut ce gladiole avea ăla, zici că a stat la coadă la picioare şi a apucat mâini; i-a uite la ăia doi ce se mai mângăie, beeeeeeei luaţi-vă o cameră că udaţi tot p-aici, şamd.

Ei bine, după umila mea părere, dintre cele mai „alese” sunt cele administrate de masculi urechiuşelor doamnelor, domnişoarelor şi copilelor care au obrăznicia de a le trece prin faţă. Şi cum printre aceste distinse persoane mă număr şi eu am să trec în revistă câteva dintre blagosloveniilor care mi-au făcut să rezoneze ciocănele, nicovalele şi scăriţele. Sunt sigură că le-au auzit toate femeile măcar o dată în viaţă.

Aşadar avem complimente de neuitat astfel: păsărică, frumoaso (mai rar ce-i drept, dar mi s-a mai întâmplat cu cei ca mine care nu băteau fază lungă sau mă vedeau pe întuneric), drăguţo, ce ţi-aş face de te-aş prinde, fă dragă, păpuşe mică şi sexoasă, graso, fata, pisi, mamă ce bucată, ce brand ai (ăştia erau invidioşii din tramvai care îmi „admirau” braţul atârnat ostentativ de bară), ce c../ ţ.../ p.... ai, românco (asta e greuceană rău mai ales ieşind din gura pocită a vreunei reprezentante a indienilor băştinaşi) şi multe altele cu care nu a meritat să îmi încarc memoria.

Din arsenalul mitocanului de România, cum bine zic cei de la Guerilla, mai fac parte şi privirile languros-obsedate, oftaturile ostentativ-libidinoase sau claxoanele orgasmice.

Nu pot spune că m-am obişnuit vreodată cu aceste cuvinte de „laudă”, dar recunosc că mă încearcă un sentiment de admiraţie atunci când aud una originală. Acestea fiind spuse, mărturisesc că mi s-a întâmplat un astfel de episod nu cu foarte mult timp în urmă.

Eram pe scările din clădirea biroului unde mă făceam că muncesc şi îl şicanam pe unul dintre colegii mei nelăsându-l să coboare înaintea mea. După vreo două – trei astfel de manevre, el s-a oprit, s-a uitat atent la mine şi m-a întrebat extrem de serios.

- Auzi? Ai făcut rugby?

Ei, ce ziceţi? Ăsta da compliment. Aşa mai zic şi eu să măguleşti o fată. Bravo Bibicule, aşa da. Ei bine, atunci m-am simţit cu adevărat ambiguă.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!