In timp ce lucram la calculator la o chestie total nepotrivită pentru o seară de duminică, atunci când tot omul se distrează sau se relaxează prin paturi king-size alături de sufletele pereche sau iubiţi de ocazie, m-a pufnit brusc râsul.
Stând cu geamul deschis nu am putut rata nici o discuţie supercalifragislistică a puştilor din faţa blocului, al căror volum al decibelilor depăşea cu mult limita legal admisă. Din când în când, câte unul mai făcea dovada plămânilor cu care era dotat răcnind:
- Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaa dă-mi şi mie 2 leeeeeeeei să-mi iau bomboane!
Dovadă că sinapsele-mi încă mai funcţionează, la relanti ce-i drept dar funcţionează, mi-am adus aminte de unul dintre prietenii mei de foarte de demult.
Pe el l-am cunoscut într-o zi superbă de vară fierbinte la Susai, pe vremea când cabana era călcată de cei care atacau Piatra mare, Gârbova, Baiului sau alte trasee. Eram cazaţi în anexa friguroasă şi puchinoasă, cu pretenţii studenţeşti, unde nu te băgai decât atunci când somnul era mult prea puternic şi te învingea.
Aşadar, pe Viezure, căci aşa i se spunea, l-am cunoscut cu chitara în mână cântând din zori şi până-n seară (la propriu). Nu era singur, dar nici eu. El era însoţit de alţi trei prieteni care ne-au adoptat pe loc şi, împreună, am format o familie foarte frumoasă de prieteni, la care încă n-am renunţat decât parţial.
Când i-am auzit porecla am râs ca tembelii, căci nu auzi aşa ceva în fiecare zi. Numele lui din buletin, de mult uitat dealtfel, era unul pur românesc şi destul de frumos, Cătălin. L-am întrebat de unde şi până unde o astfel de poreclă, dar nu ne-a putut da şi o explicaţie logică sau plauzibilă. De cele mai multe ori omul se pricopseşte cu câte o poreclă, mai mult sau mai puţin măgulitoare, care se lipeşte de el ca timbrul de scrisoare, dar a cărei origine rămâne o enigmă pentru totdeauna.
Dar să revenim la motivul pentru care mi-am adus aminte de Viezure şi de ce m-am apucat să râd ca prostul de ce-şi aduce-aminte.
Pe vremea când era mic şi stătea la bloc, ca noi toţi, dar pe la etajul şapte, picimea de afară îl chema la joacă şi striga de jos:
- Mama lu’ Cătăliiiiiiiiiiiiin! Viezure e-acasă? Vine-afară?
Într-o zi, pe când avea vreo 4 – 5 anişori, s-a dus într-o vizită. După ce s-a jucat ce s-a jucat, a venit vremea să plece împreună cu întreaga familie. În timp ce cobora scările, şi-a adus aminte că-şi uitase săculeţul de care nu se despărţea, aşa că a trebuit să se întoarcă. A bătut sfios la uşă, şi când i s-a deschis uşa, a zis mormăit discret:
- Mi-am uitat ciaciul. Şi aşa i-a rămas numele până în zilele noastre.
Până data viitoare, să trăiţi frumos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu