Închidi jiamu’ că mă răşeşti!

În rarele momente în care în care mai catadicsim să mai ieşim la plimbare prin centrul sau parcurile capitalei noastre europene, remarcăm cum, în faţa luptei cu kilogramele, cedează tot mai mulţi. În viziunea mea, unul dintre cele mai la îndemână motive ar fi lipsa de mişcare, dependenţa de statul în fund pe scaunul ergonomic de la serviciu sau de acasă şi butonatul neobosit al tastelor laptopului sau calculatorului într-o continuă goană după ceva care să ne trezească interesul. Şi totuşi, mai sunt unii fericiţi, cel puţin din punctul meu de vedere, pe care noile tehnologii ale comunicării şi comoditatea autodobaândită a bipedelor au reuşit să îi ocoleacsă.

Într-un fel, mă bucur că părinţii mei nu au astfel de „computer skills” şi că încă îmi cer ajutorul destul de des, ba să le mai arăt nişte poze, ba să le mai pun câte un film sau să le deschid Skype-ul ca să vorbească cu mezinul familiei stabilit temporar pe tărâmuri americane. Asta mă face să mă simt bine şi să zâmbesc uneori în faţa neputinţei lor. În acest sens, păinţii mei sunt copie fidelă a celor din filmul de scurt metraj „Faţa galbenă care râde” (The Yellow Smiley Face) de Constatin Popescu, realizat în 2007 şi premiat la o serie de festivaluri de profil.

Pentru cei care nu l-au văzut, filmuleţul este genial şi surprinde remarcabil de bine un moment extrem de amuzant în care un cuplu de părinţi aflaţi pe la doua tinereţe este nevoit să înveţe cum să se mînuiască telegraful ăsta modern pentru a reuşi să vorbească cu fiul lor, Alex, stabilit in State. Deşi pentru cei mai mulţi dintre noi, acest lucru pare extrem de uşor, pentru alţii, poate fi realmente dificil.

Şi acum să revenim la adevăratul motiv al acestei uverturi lungi. Urmârindu-i pe cei doi protagonişti mi-am amintit cum, cu ceva vreme în urmă, am fost nevoită să particip la un seminar despre noile tehnologii ale comunicării. Prezenţa fiind obligatorie, printre colegii de suferinţă se mai aflau şi câţiva domni şi doamne respectabile ale căror cunoştinţe în acest domeniu erau de-a stângul neglijabile. Deşi îndrumătoarea de curs, foarte abilă dealltfel, se dădea peste cap să se facă bine înţeleasă, nu prea avea sorţi de izbândă în special cu unul dintre colegii de curs. Degetele lui dansau olteneşte pe ambele butoane ale bietului şoarece care cedase nervos de mult şi nu mai ştia încotro să o ia.

Era o zi de vară extrem de călduroasă, iar încăperea în care ne desfăşuram nu era nici dintre cele dotate cu aer condiţionat şi nici dintre cele umbroase, aşa că era cumplit de cald şi de sufocant înăuntru, iar nervozitatea înregistra cote ridicate.

Domnul în cauză se încăpăţâna să nu priceapă mare lucru, aşa că, biata femeie, incercând să se facă înţeleasă, se apropie în cele din urmă de căpcăun să îi mai arate încă o dată despre ce era vorba în propoziţie. S-a aplecat asupra lui lui şi l-a întrebat:

- Ce faceţi aici? Ce v-am spus să faceţi?

- Păi, să dau click pe aici pe undeva.

- Păi şi unde aţi dat click?

- Aici.

- Păi nu aici trebuia. Dacă nu vă e de folos ce vedeţi în faţa ochilor ce faceţi?

- ??????????!!!!!!!!!!! clipiri tâmpe şi ridicări de umeri.

- Păi închideţi fereastra că nu vă trebuie.

Nedumerire maximă pe faţa bietului cursant şi mâna continua să gâdile insistent guzganul.

- Haideţi, deci ce facem? repetă femeia. Deci dacă nu ne trebuie, o închidem. Haideţi vă rog să o închideţi.

După alte câteva secunde de şovăială, domnul se ridică, se îndreptă către fereastra larg deschisă şi, în ciuda gradelor care se acumulau ameţitor, o închise hotarât după care se reîntoarse victorios în scaunul său.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Poligloaba

Săptămâna care a trecut ar fi trebuit să fie deosebită de cele anterioare din două motive. Obositoare, pentru că erau ultimele zile înaintea concediului multaşteptat, iar lipsa de chef era cam cât deficitul nostru bugetar actual, şi plină de evenimente, pentru că trebuia să fac faţă repetiţiilor zilnice în vederea foarte apropiatei noastre (a corului SOUND) participări la Festivalul Internaţional de Muzică Corală de la Ohrid.

În ciuda, aştepărilor mele pesimiste, săptămâna a trecut extrem de repede şi, pe alocuri, agreabil, iar nerăbdarea cu care aştept plecarea într-un nou turneu îmi este umbrită doar de faptul că acum mă întâmplu nehotărâtă în faţa mormanului de haine şi alte acareturi necesare oricarui călător cu pretenţii şi cărora ar trebui să le găsesc loc în geamantan.

Ei bine, într-una dintre serile târzii când mi fixasem ca azimut drumul cel mai scurt spre farfuria cu mâncare aburindă care mă aştepta acasă, m-am urcat intr-un tramvai, făcându-mă comodă într-unul dintre scaunele soioase din plastic, greu încercate de călătorii transportului în comun.

La prima staţie s-a urcat unu’, beat coca-cola, cu sticla îndesată haiduceşte la cingătoare, cu o poală a cămăşii scoasă dandy - chic din pantaloni, însoţit de o soaţă ce călca incert în urma lui. Inutil să descriu cum aerul, şi aşa fierbinte, s-a amestecat instantaneu cu aroma beţiviei ăluia, cauzându-mi senzaţii de vertij şi o arecare agitaţie la nivelul stomacului.

Timp de două staţii a sporovăit intr-una folosind un limbaj nerticulat adecvat situaţiei neandertaliene în care se afla, pipăindu-şi constant sticla înfiptă voiniceşte în cureaua pantalonilor şi bombănindu-şi vârtos consoarta, iar când tramvaiul a intrat în staţie, s-a ridicat bălăbănindu-se şi i-a strigat bărbăteşte - imperativ acesteia:

- Get off, n-auzi fă? Get off!

Până data viitoare, să trăiţi frumos

Surdu’ le potriveşte

Întrebare: Dacă rezidezi în Rahova, cartierul lui Care Este, ăl mai fără de parcuri şi mai fără de verdeaţă loc din Bucureşti, unde mergi să te dai cu rolele, bicla, căruţul sau câinele?

Răspuns: Păi, unde altundeva decât în Parcul Izvor. Cel mai uşor accesibil şi foarte aglomerat parc din proximitate, just the way we like it, înghesuiţi ca să ne ţie cald.

Ei bine, într-o seară de vară, am decis să-mi însoţesc sora într-o astfel de plimbare şi am purces agale, ea călare, eu pe jos. Pe lîngă o serie de complimente insolite, am fost şi martorele unei scene absolut delicioase.

Aşadar, pe când toceam cu râvnă aleile parcului şi comentam mai cu spor lipsa de echilibru a unora, am remarcat o fetiţă, scumpă foc, pe la vreo 4 anişori, alunecând graţios pe lângă noi şi grăind:

- Mama, nu am văzut, eram cu ochii în mormânt.

Ne-am cutremurat cu gândul la evenimentele la care copila trebuie să fi fost martoră şi tocmai începea să ne străbată un fior de compasiune pentru micuţă.

La câţiva metri în spatele ei, respectând limita de discreţie, venea mama copilei, bălăbanindu-se la rându-i pe role şi încercând să-şi menţină echilibrul. După câteva zeci de secunde de concentrare îi răspunse fiicei sale:

- În pământ mama, în pământ.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Bea Grigore aghiazmă!

Am vrut sa scriu postul ăsta săptămâna trecută când era momentul oportun, dar am amânat din cauza lenii din dotare. În cele din urmă m-am motivat şi m-am pus pe scris.

Săptămâna trecută a fost Boboteaza şi, ca în fiecare an, românaşul nostru evlavios s-a înfăţişat la beserică să ia şi mânurile lui câteva găleţi de aghiazmă că nu strică la casa creştinului. Cu toţii ştim că se poartă obiceiul de a ţine o sticlă cu apă sfinţită în casă că cică ajută în caz de vampiri, vârcolaci, exorcizări sau deochi.

Încă din copilărie m-am întrebat ce se afla în acele sticle pe care ni le aduceau de sărbători vecinele mai săritoare, de care ne loveam din când în când în debara şi pe care le mutam ocazional din loc, fără să le deschidem sau să le bem conţinutul. Într-un final am aflat care era rostul lor, dar tot n-am înţeles de ce nu aveam voie să bem din ele.

Vremea a trecut, m-am înălţat şi eu copăcel şi mi-a fost confirmat faptul că mă deoache lumea. Acum, o fi pe bune n-o fi pe bune, eu zic ca ea, că deh ‚moare unii de mine’. Mergând vestea în lume că nu mi-ar strica nişte protecţie divină, o doamnă foarte bine intenţionată a adus, numai pentru mine, o sticlă generoasă şi mi-a zis să o folosesc cu grijă, atunci când am nevoie, că o să mă ajute.

Era o zi foarte frumoasă de vară când am primit acest cadou. Am ajuns acasă şi am decis că licoarea salvatoare nu merita să fie ţinută în debara, lângă alealalte, ci în camera mea, chiar lângă căpătâi. Acolo era locul cel mai potrivit şi acolo trebuia să rămână până când se termina.

A venit şi noaptea, fierbinte ca toate nopţile dinaintea ei şi m-am trezit năduşind. Îmi trebuia ceva, dar nu ştiam ce. Într-un moment de glorie, am realizat de ce aveam nevoie şi am rezolvat problema, apoi m-am culcat la loc extrem de satisfăcută. Am avut un somn atât de liniştit şi n-am mai simţit nici fierbinţeala verii.

Dimineaţa, când să mă dau jos din pat, am auzit un zgomot nefamiliar. Lovisem ceva cu piciorul şi sunase a plastic gol. Când m-am uitat mai bine, am înţeles că, în toiul nopţii, avusesem grijă să mă sfinţesc din plin şi acum mă gândesc să aduc din condei vorba aia din popor cu Grigore şi s-o transform în „Ţi-e sete, bea aghiazmă!” şi s-o fac marcă înregistrată.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

La mulţi (f)ani toutouror!

A venit şi 2010 peste noi. Nu ştiu cum s-a întâmplat pe la alţii, dar eu , în noaptea dintre ani, am avut parte de un spectacol extraordinar în Piaţa Constituției din Bucureşti: artificii spectaculoase, jocuri de lumină şi culoare, lasere şi un acompaniament muzical remarcabil. Într-o coajă de nucă, mi-a plăcut rău de tot, dar dacă nu mă credeţi, priviţi aici.

Întrucât e momentul oportun, vă urez cu toată sinceritatea „Muuuulţaaaaaani fiasco!”.

Ok, pentru că vă văd nelămuriţi am să clarific această trilemă pentru toţi.

Se făcea că era petrecerea de Crăciun a firmei din al cărui grup de mândri lucrători fac şi eu parte de câteva luni. Pentru ca totul să fie cât mai oficial, au venit tocmai de la Paris doi dintre colegii noştri de la sediul central. În separeul alăturat, situat în vecinătatea noastră foarte apropiată se afla, bineînţeles, o gaşcă de la o altă companie care se reunise din acelaşi motiv. Spre deosebire de noi, ei reuşeau să se distreze ceva mai bine decât noi. Unde mai pui că mai şi dansau şi aveau şi femei mai mândre şi cornute decât ale noastre. Văzând ei, franţujii, cum meg treburile în vecini, s-au dat ceva mai aproape şi s-au băgat în seamă cu gaşca celorlalţi.

După un timp, a venit momentul în care s-a adus tortul şi lumea s-a ridicat în picioare şi a cântat, ce altceva decât, Mulţi ani trăiaaaaaască/ Mulţi ani traaaaaaăiască/ Laaaaaaaa muuuuuuuuuulţi aaaaaaani!

Simţind intensitatea momentului, francezii şi-au zis că trebuie să îşi aducă şi ei obolul la celebrarea momentului şi au început să cânte la unison din toţi bojocii: „Mulţani fiascoooooo, mulţani fiascooooo, La muuuuuulţaaaaaaaani!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Pentru informaţii suplimentare intrebaţi farmacistul

„- Ştiai că doamna Griffin avea oase care vorbeau?

- Cum aşa?

- Da, îi spuneau când o să plouă.”

Acestea au fost singurele replici demne de amintit dintr-un film care, potrivit celor care l-au văzut, „poate fi numai pe placul chirurgilor esteticieni”. Pentru a lămuri cât de cât această enigmă, menţionez că filmul produs în 2002 se numeşte „Miss Lettie and Me”, iar unul dintre personajele masculine este inteprretat de Burt Reynolds, unul dintre campionii operaţiilor estetice.

Ei bine, şi eu am un cap care vorbeşte. Evident că toate capetele vorbesc, veţi spune, doar toată lumea are o gură şi, aproape toate, ele capetele, vorbesc între ele. Eu mă refer la faptul că, ori de câte ori se pune de o ploaie abundentă sau se anunţă vreme urâtă cu spume, oasele capului meu încep mai întâi să şoptească, apoi să vorbească şi în cele din urmă să urle din toţi rărunchi anunţând urgia ce va să vină. Am aflat încă din copilărie că meteosensibilitatea am moştenit-o pe latura maternă. În general se lasă cu dureri crunte de mansardă aşa că, vreau nu vreau, în caz de vreme rea, trebuie să port la mine ceva calmante pentru scăfârlie.

Ca pentru orice om normal, drumurile la farmacie nu sunt nici rare, dar nici dese, dar pot fi bulversante. Aşa se face că într-una din seri, pe când mă întorceam de la serviciu, am intrat într-o drogherie ca să îmi reînnoiesc rezerva de calmante. Nimic nu prevestea ce urma să vină.

Înainte de a relata schimbul de replici dintre farmacistă şi subsemnata, vreau să adaug că era ora 19.00 şi că, în sinea mea, mă simțeam extrem de bine, în craniul şi pielea mea, ba chiar aveam senzaţia că eram foarte tonică şi viulie. Trebuie să recunosc că, fiind o împătimită a somnului, mă refer aici la acea stare fiziologică de relaxare şi nu la vertebratul acvatic omonim, nu petrec prea mult timp în faţa oglinzii. În consecinţă, este posibil ca replica primită să fi fost binemeritată şi învăţătură de minte pentru viitor sau să fie un argument în plus pentru cât de bine sunt pregătiţi farmaciştii din ţara noastră.

Aşadar, am intrat pe uşa respectivei farmacii, o doamnă foarte amabilă mă-a întreabat ce doresc, iar eu i-am răspuns:

- Aş dori o folie de pastile ........ pentru dureri.

- Aaaaaaa, dar nu cred că vă doare capul. Mai degrabă sunteţi obosită sau răcită.

- ???!!!!!!!!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Furculision se scrie, furculişăn se traduce

*Acest post este dedicat domnului Mişu, care s-a manifestat aproape insistent cum că i-ar lipsi câşdecât vorbele-mi de duh. De asemenea, întrebarea distinsului domn - data de 14 august 2009 iti spune ceva?! - şi-ar putea găsi răspunsul într-una dintre variantele următoare (părerea mea, dar nu sunt din localitate): 14 august este a 226-a zi a calendarului gregorian, a 227-a zi în anii bisecţi, data la care România a declarat război Austro-Ungariei în 1916, intrând în prima conflagraţie mondială, ziua în care am fost fost să donez sânge anul ăsta, dar şi ziua premergătoare celei de 15 august ;-). 
 

         Trebuie să recunosc că, pentru îndelunga absenţă de pe blogul pe care cu mândrie îl păstoresc, sânt de vină memoria-mi scurtă, care începe să mă trădeze şi să nu mă mai alimenteze cu amintiri ce merită povestite, şi lipsa totală de insipraţie, care nu mi-ar sărit în ajutor în cazul acestor blocaje nefericite. Dacă ar fi foăcut-o, poate că reuşeam în cele din urmă să transform o întâmplare banală din viaţa de zi cu zi într-o aventură amuzantă de câteva rânduri, care sa aducă un zâmbet timid, cel puţin în colţul gurii mele. Cu ceva timp în urmă, începusem să scriu un articolaş despre un of de-al meu pe care l–aş vrea al tuturor. Ca filolog umil ce mă numesc, niciodată nu mi-au plăcut furculisioanele şi nici calchierile grosolane la care este supusă limba română şi pe care trebuie să le îndure urechile mele de la teveu, presă, colegii de serviciu, prieteni, partenerii de drum în mijloacele de transport în comun etc. Se pare că ne cuprinde pe toţi un fel de amnezie selectivă asociată cu uşoare accente de Alzheimer şi uităm încet, dar sigur, faptul că limba română are, şi ea, o sumedenie, dacă nu mai multe, de cuvinte cu care am putea traduce extrem de lejer termenii uzitaţi, de cele mai multe ori, greşit de cei mai sus menţionaţi. Deja limba vorbită la teveu este una străină pentru cei din generaţia tatălui meu, care are foarte mare grijă să îmi pregătească în fiecare zi un kil de întrebări: ce înseamnă tati praimtaim? dar feişăn sau chetuăk? sau bordul de conducere? dar a defecta din armată? lidărşip? năuhau? lăucost? riălisteit? meikapartist şi câte şi mai câte, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Nu mă dau mare cunoscătore în ale limbii engleze, ba nici chiar în ale limbii române, dar cu ce sunt vinovaţi unii că s-au născut mai devreme şi de ce ăi de au făcut ochi mai târziu sunt aşa de avizi să folosească romglismele ca şerveţelele sau hârtia igienică atunci când eşti răcit? În orice caz, pentru a veni în ajutorul celor care doresc să-şi developeze repertoriului de expresii chinuite şi mutilate lingvistic, dar care nu deţin suficiente cunoştinţe de limbă engleză, iată o listă cu unele dintre cele mai uzitate expresii din limba română furculisionate în limba lui Shakespeare. Marea majoritate a acestora a fost furnizată de una dintre prietenele mele, care şi-a făcut un bun obicei din a mă ţine la curent cu evoluţia acestui fenomen. Ordinea este aleatoare, dar cronologică de la stânga la dreapta şi de sus în jos în funcţie de inspiraţia de care dat dovadă traducătorul.

• Pulică Frânaru - Dicky the Braker
• E marfă! -  It’s merchandise!
• Ura şi la gară! - Hooray, and at the train station!
• Ai făcut rahatu’ praf - You made shit into dust
• A-i ţine de urât - To hold him/ her by the ugly
• Lăsata Secului – The Leaving of the Dry
• Moaşă-ta pe gheaţă - Your midwife’s on ice
• A luat-o în freză - He took it in the haircut
• Vorbeşte verzi şi uscate – He/ she’s talking green and dry
• Vărsat de vânt - Spilt by the wind
• A-i purta sâmbetele - To carry one’s Saturdays
• Aiurea-n tramvai - Nonsense in the tram
• Ai căcat steagul - You shit the flag
• Răbdări prăjite – Fried patiences
• Ai făcut-o de oaie – You made it of sheep
• A înghiţi în sec - To swallow in the dry
• Mancaţi-aş pana ta – I eat your feather
• A o lua pe coajă – To take it on the peel

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Inspiraţie de moment

- Auzi, îl știi pe ală cu ......? Cam așa încep cele mai multe discuții cu colegii mei de cor, la repetiţiile săptămânale. A, şi ca să dezvălui misterul acestui „ăla”, de cele mai multe ori ca să nu spun aproape întotdeauna, este vorba despre bancuri, pentru că ele sunt punctul nostru forte, pe lângă muzica pe care o cântăm, bineînțeles.

Deci, care-vasăzică, imediat ce ne dăm binețe, un grup de admiratori ai acestor „glume ieftine, anecdote, minciuni” cum mai sunt ele descrise în dicţionarul limbii române, ne adunăm frunţile şi ne împărtășim cele mai noi şi mai amuzante bancuri culese în perioadele de pauză.

N-am să vă spun acum care au fost ultimele auzite, ba ... poate doar pe ultimul că merită - Împăratul roșu avea o livadă şi în fund un măr, – ci doar una dintre povestirile reale trăite şi relatate de unul dintre colegii mei.

Cică într-o zi de maximă termică, într-unul din tramvaiele veșnic înțesate de călători lipiți unul de altul şi amestecându-şi transpirațiile și expirațiile respingătoare, vajnicul şi temerarul posesor de permis de conducere categoria Tv (pentru cei care şi-au luat carnetele mai de multișor şi nu au citit noul cod rutier, este vorba de conducătorii de tramvaie) a călcat cu tot tupeul de care era în stare pedala de frână, făcând ca întreaga suflare compactată din acel vehicul să migreze brusc spre unul din capete. Primul cetăţean care s-a dezmeticit în urma zdruncinăturii a strigat exasperat la culme de îndrăzneala conducătorului:

- Fir-ai al dracului să fii de manipulant cu cine ţi-a pus manipula în mână!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

S-avem poftă!

Cine dintre cei născuţi pe la sfârşitul anilor ’70 nu îşi mai aminteşte de vremurile în care gazul venea pe ţeavă cu mare zgârcenie şi cum părinţii apelau la vecini, prieteni, rude, pensionari să treacă să încălzească mâncarea copiilor, de frica vreunui accident nefericit.

Bineînţeles că nici noi, trei fraţi fiind, nu am scăpat de amabilul

Aşa se face că într-o zi ca oricare alta, a sunat amicul cu pricina, unul dintre noi a deschis, acesta a intrat, iar noi toţi trei ne-am adunat ciorchine în uşă să vorbim cu vecinii de palier, care beneficiau de acelaşi tratament din partea vreunui bunic sau vecin mai disponibil.

Conversaţia noastră era mult mai interesantă aşa că l-am ignorat pe amic pe toată durata şederii lui în bucătăria noastră. Cu coada ochiului însă l-am văzut cum s-a opintit să ia ceva destul de voluminos din frigider şi l-a urcat pe aragaz. Apoi, cu o spumieră, a început să învârtă cu sârg în ligheanul cu pricina şi să verifice din când în când temperatura mâncării. După ce şi-a terminat treaba laboriasă, a avut chiar şi amabilitatea să ne pună mâncarea în farfurii. Noi am închis cu mare dezamăgire uşa îndemnându-ne să atacăm masa deja pusă.

Amicul, vazându-şi treaba terminată, a zbughit-o spre uşă mormăind ceva cum că ar fi întârziat la serviciu.

Din pragul uşii proaspăt închise vedeam farfuriile aburinde şi ne întrebam oare ce gătise mama cu o seară înainte?

În sfârşit ne-am apropiat ca să vedem şi să mirosim mai bine bunurelele şi mare ne fu mirarea când am identificat, în cele din urmă, ce se chinuise amicul să încălzească până la temperatura de fierbere.

Ei bine, în farfuriile frumos aşezate ne aşteptau trei porţii zdravene de ..... salată orientală aburindă.

Până data viitoare, poftă bună!

Florăresele fac frumoase zilele

Potrivit bunelor maniere, atunci când trebuie să te înfăţişezi la un eveniment festiv în cadrul căruia se celebrează cumetrii, cununii, botezuri sau alte astfel de festivităţi, e bine să nu te duci cu mâna goală. De cele mai multe ori, omul alege să ofere un cadou, o floare, o măslină, că aşa cere eticheta.

Întrucât prezenţa mea era solicitată la o astfel de sărbătoare şi cum nu mă puteam înfăţişa fără un buchet de flori potrivit, m-am înfăţişat şi eu, cum se cuvine, în piaţa de flori din Coşbuc. În cazul în care localizarea acesteia este o nebuloasă pentru unii dintre locuitorii acestei capitale europene de mare atracţie turistică, aceasta se află fix în buricul jucăuş al cartierului păstorit de „Marean care este pă persoană fizică”. Fauna care populează piaţa de flori este din cea mai colorată cu putinţă, aceasta putând fi cu uşurinţă considerată cartierul general al tuciuriilor cu mâini prinbuzunarelealtoraumblătoare.

Deci, cum spuneam, am dat o raită să văd care e oferta şi mi-am ales ţâganca cu care voiam să parafez afacerea. Eu am ales forile, ea le-a scos din găleata în care se aflau cu entuziasmul unul muflon căruia îi fluturi prin faţă un copan bine rumenit . După ce mi le-a înfăşurat într-un ambalaj jalnic, a întins nerăbdătoare mâna după bani.

Văzând că şi-a termint treaba, am scos o bancnotă din portofel şi i-am întins-o. Ţâganca a luat-o, s-a uitat o secundă la ea şi a început să urle cât o ţineau poalele înflorate către colega de tarabă din partea stângă:

- Elveţioooooo! Ai fă să-mi schimbi şi mie o foaie dă cinci suteeeeeeei ?

Până data viitoare, să trăiţi frumos!