Închidi jiamu’ că mă răşeşti!

În rarele momente în care în care mai catadicsim să mai ieşim la plimbare prin centrul sau parcurile capitalei noastre europene, remarcăm cum, în faţa luptei cu kilogramele, cedează tot mai mulţi. În viziunea mea, unul dintre cele mai la îndemână motive ar fi lipsa de mişcare, dependenţa de statul în fund pe scaunul ergonomic de la serviciu sau de acasă şi butonatul neobosit al tastelor laptopului sau calculatorului într-o continuă goană după ceva care să ne trezească interesul. Şi totuşi, mai sunt unii fericiţi, cel puţin din punctul meu de vedere, pe care noile tehnologii ale comunicării şi comoditatea autodobaândită a bipedelor au reuşit să îi ocoleacsă.

Într-un fel, mă bucur că părinţii mei nu au astfel de „computer skills” şi că încă îmi cer ajutorul destul de des, ba să le mai arăt nişte poze, ba să le mai pun câte un film sau să le deschid Skype-ul ca să vorbească cu mezinul familiei stabilit temporar pe tărâmuri americane. Asta mă face să mă simt bine şi să zâmbesc uneori în faţa neputinţei lor. În acest sens, păinţii mei sunt copie fidelă a celor din filmul de scurt metraj „Faţa galbenă care râde” (The Yellow Smiley Face) de Constatin Popescu, realizat în 2007 şi premiat la o serie de festivaluri de profil.

Pentru cei care nu l-au văzut, filmuleţul este genial şi surprinde remarcabil de bine un moment extrem de amuzant în care un cuplu de părinţi aflaţi pe la doua tinereţe este nevoit să înveţe cum să se mînuiască telegraful ăsta modern pentru a reuşi să vorbească cu fiul lor, Alex, stabilit in State. Deşi pentru cei mai mulţi dintre noi, acest lucru pare extrem de uşor, pentru alţii, poate fi realmente dificil.

Şi acum să revenim la adevăratul motiv al acestei uverturi lungi. Urmârindu-i pe cei doi protagonişti mi-am amintit cum, cu ceva vreme în urmă, am fost nevoită să particip la un seminar despre noile tehnologii ale comunicării. Prezenţa fiind obligatorie, printre colegii de suferinţă se mai aflau şi câţiva domni şi doamne respectabile ale căror cunoştinţe în acest domeniu erau de-a stângul neglijabile. Deşi îndrumătoarea de curs, foarte abilă dealltfel, se dădea peste cap să se facă bine înţeleasă, nu prea avea sorţi de izbândă în special cu unul dintre colegii de curs. Degetele lui dansau olteneşte pe ambele butoane ale bietului şoarece care cedase nervos de mult şi nu mai ştia încotro să o ia.

Era o zi de vară extrem de călduroasă, iar încăperea în care ne desfăşuram nu era nici dintre cele dotate cu aer condiţionat şi nici dintre cele umbroase, aşa că era cumplit de cald şi de sufocant înăuntru, iar nervozitatea înregistra cote ridicate.

Domnul în cauză se încăpăţâna să nu priceapă mare lucru, aşa că, biata femeie, incercând să se facă înţeleasă, se apropie în cele din urmă de căpcăun să îi mai arate încă o dată despre ce era vorba în propoziţie. S-a aplecat asupra lui lui şi l-a întrebat:

- Ce faceţi aici? Ce v-am spus să faceţi?

- Păi, să dau click pe aici pe undeva.

- Păi şi unde aţi dat click?

- Aici.

- Păi nu aici trebuia. Dacă nu vă e de folos ce vedeţi în faţa ochilor ce faceţi?

- ??????????!!!!!!!!!!! clipiri tâmpe şi ridicări de umeri.

- Păi închideţi fereastra că nu vă trebuie.

Nedumerire maximă pe faţa bietului cursant şi mâna continua să gâdile insistent guzganul.

- Haideţi, deci ce facem? repetă femeia. Deci dacă nu ne trebuie, o închidem. Haideţi vă rog să o închideţi.

După alte câteva secunde de şovăială, domnul se ridică, se îndreptă către fereastra larg deschisă şi, în ciuda gradelor care se acumulau ameţitor, o închise hotarât după care se reîntoarse victorios în scaunul său.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!