Copăcel, copăcel

Mâine sunt invitată la un grătar şi iarbă verde de către un prieten foarte bun şi vechi în egală măsură, pentru a sărbători îmbogăţirea şuviţelor de fire albe de care se bucură în prezent. Am menţionat anterior că, din lipsă de alte ocupaţii, eu mă produc într-un cor de amatori dotat cu un SOUND extrem de plăcut. Am făcut această menţiune pentru că evenimentul al cărui protagonist principal este acest prieten al meu s-a petrecut în cadrul unei deplasări a grupului nostru, pe care cu mândrie îl reprezentam noi toţi.

Se făcea că era un turneu în Austria, iar noi participam la un festival concurs în care trebuia musai să câştigam locul I pentru a avea bani de întoarcere acasă. Intre noi fie vorba, asa s-a întâmplat, căci de era altul deznodământul, cred că spălam halbele austriecilor mult şi bine ca să putem reveni în ţărişoara noastră.

Aşadar, în acea seară trebuia să ne dîm în stambă cu programul de folclor românesc a capella. Intrarea noastră în scenă se făcea în ordinea următoare: primul rând de baieţi (vreo 12), apoi rândul doi de fete şi primul rând de fete (ca peste tot, şi la noi muierile-s mai multe). Toate bune şi frumoase, numai că la îndemnul dirijorului încep băieţii să urce scările către scenă şi, când vine rândul amicului nostru, unde nu mi se întinde nenişoru’ pe scări în toată splendoarea celor 194 de centimetri ai săi ascunzând sub cele 100 de kilograme ale sale şi scări şi toată concentrarea noastră.

Acum, judecând la rece, înţeleg de ce am luat acel premiu I, ba chiar şi premiul publicului.

Serios vorbind, mai multe despre corul SOUND puteti asculta aici, acolo, în acest loc, dincolo sau aicişa.

Pana data viitoare, sa traiti frumos!