Eu, de fel, nu prea plec urechea la cele bisericeşti. Din experienţele mele în bisericile de la noi, nici nu apuci să pui piciorul înăuntru că se reped aşa-zişii enoriaşi fideli să ţâţâie ba că nu ai capul acoperit, ba că nu şti să te închini, ba că de ce nu dai fuga să pupi cu patos icoanele mânjite de rujurile şi buzele unsuroase ale celor peste o mie de enoriaşi care s-au mişcat mai repede decât tine, ba să taci de parcă Dumnezeu Atoateauzitorul ar fi deranjat de cuvintele în surdină adresate celui sau celei de lângă tine.
Exact aşa s-a derulat ultima mea vizită la Mitropolia Bucureştilor. Intrasem de 30 de secunde şi pentru că aşteptam o prietenă să facă ce-şi propusese, m-am aşezat pe un scaun lângă intrare. În timp ce îmi potriveam şezutul în locul destinat acestuia, un domn foarte amabil a ţinut morţiş să mă apostrofeze că am îndrăznit să intru fără să-mi acopăr podoaba capilară şi că nici nu am dat fuga pe la icoane cum cere datina. Pe cuvânt că nu aveam un minut de când intrasem. Dar nu mă mir, căci altă dată mi-a fost dat să văd babe vajnice alergând în biserică după copilaşi şi obligându-i, la propriu, să stea în genunchi şi să-şi facă cruci, fără ca părinţii lor să intervină.
În cazul în care am fost prea subtilă, reiterez că nu prea agreez instituţia bisericii.
Ei bine, ca un făcut, nici anul ăsta, Paştile nu m-a dezamăgit. Am plecat spre biserică (care se afla fix la doi paşi) cu un sentiment destul de plăcut, căci partea asta îmi aduce aminte de copilăria când ieşeam cu mic cu mare să luăm lumină şi cânta la unison „Hristos a îînviaaaat din morţi.......”.
Ne-am înarmat cu lumânări, din cele trendy gen candelă cu capac metalic, şi am pornit-o la drum. Când am ajuns, tot cartierul era deja acolo şi aştepta într-o linişte mormântală (nu exagerez). La ora 11.50 au început să bată clopotele, cam devreme am zis, dar am continuat să aşteptăm. Liniştea mormântală persista. Şi a tot persista pănâ pe la 00.10 când am văzut o licărire în poarta bisericii şi lumea a prins glas. Venise lumina şi cartierul a început vânzoleala. Când a trebuit să o luăm pe ea, lumina care era ea lumină, toată lumea cu lumânări trendy a constat că nu e aşa uşor să manevrezi o astfel de lumânare. Cu feţe tâmpe încercau să aprindă candelele şi constatau că le e un pic imposibil. Noroc cu alde ăştia mai pragmatici care ieşiseră colo la doi paşi cu lumânările din colecţiile mai vechi şi i-au scos din ........beznă pe canddle fashioniştii cartierului.
Şi totuşi, liniştea dinspre cântăcioşii bisericii se încăpăţâna să persiste. Ca la o comandă toţi cei care dăduseră deja foc lumânărilor au făcut stânga în prejur şi au început să dea din coate să plece acasă. Iar eu m-am trezit întrebând ca toanta: „Păi, şi nu cântăm?” Pentru câteva secunde lumea care mă auzise s-a uitat cu ochii picior peste picior la mine şi apoi şi-a continuat liniştită marşul spre sărmăile care se răceau în cratiţe.
N-am avut ce face şi m-am conformat şi eu, n-am cântat că nu era nimeni disponibil. Am ajuns acasă exact la timp ca să îl aud pe mirobolantul care prezida la Mitropolie începându-şi predica astfel, citez aproximativ: „Dragi enoriaşi şi enoriaşe, stimaţi deputaţi şi majestăţile voastre”. Întrebare întrebătoare: deputaţii şi majestăţile nu erau enoriaşi? Era sub demnitatea lor? (pour une connaisseuse)
Aşadar, aceasta a fost cea mai urâtă noapte de Paşti din viaţa mea, şi, tare mi-e, că n-o să fie ultima. Singura mea alinare a fost concertul „Il Divo” difuzat pe unul dintre posturile TV, la ora 01.00.
Legătura cu titlul postului constă în faptul că a doua zi am fost la plimbare prin parcul Carol, unde am dat cu ochii de castanii încă înfloriţi. Nu ştiu de ce, dar florile lor m-au dus întotdeauna cu gândul la nişte lumânări aprinse. Cred că acelea au fost singurele lumânări demne pe care le-am vazut anul acesta de Paşti, pentru că cele întâlnite în noaptea cu pricina au fost oricum numai demne nu.
În speranţa că alţii au petrecut mult mai frumos, până data viitoare, vă doresc să trăiţi frumos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu