Nu vreau să mă dezmint

Vine Paştele şi odată cu el a început despuţirea generală. Toată lumea intră în priză şi se dă de ceasul rău ca să-şi primenească cuibuşorul de nebunii, să-l facă mai curat, parfumat şi neprăfuit. Râvna asta cu care toată lumea se inflamează de două ori pe an, respectiv de Paşte şi de Crăciun, parcă mă lasă să înţeleg că în tot restul anului suntem nişte putori ordinare cărora le face o deosebită plăcere să admire mersul păianjenilor pe pereţi, al furnicilor pe mâncare şi al prafului în nările noastre.

Dar să revenim la ouăle noastre! Printre lucrurile inutile pe care le adăposteşte omul pe lânga casa lui, am descoperit jurnalul meu de prin 1993. Să tot fi având vreo 16 ani pe atunci. Mi-aduc aminte că atunci când l-am primit mă întrebam ce o să scriu în el? Nu a trebuit să mă gândesc prea mult, căci mi-am găsit repede inspiraţia. Cu mintea mea ondulată şi suspicioasă mă hotărâsem să îl scriu în engleză pentru că nimeni din familia mea nu ştia această limbă. La 16 după acele evenimente am să vă spun ce făceam eu în plină adolescenţă (din păcate nu prea multe, dar nu cred că mă plictiseam totuşi). Păi :

- o uram pe diringinta noastră, care părea un personaj desprins din poveştile cu Babe-Cloanţe, maştere şi scorpii. Avea părul mov, vopsit, probabil, cu creionul chimic, şi din tolomaci nu ne scotea. Pentru ea, eram scursurile tuturor liceelor din Bucureşti, care oricât s-ar fi strofocat nu reuşeau să se numească liceeni. Mai ţin minte că putea oricând salva o maioneză de la tăiere, atât era de acră doamna dirigintă.

- la şcoală nu eram printre fruntaşi, ba din contră. Trebuie să recunosc că mi-am păstrat bunul obicei şi în facultate.

- aveam 16 ani şi ... ŞOC! Voiam să cânt la chitară. Vă jur că uitasem de episodul ăsta. Din câte am citit, m-a ţinut câteva luni bune, dar, degeaba, că nu s-a lipit nimic de mine. Din fericire, cânta soră-mea pentru amândouă.

- am fost nevoită să apelez la accesorii pentru a-mi îmbunătăţi acuitatea vizuală (în traducere liberă - am devenit aragaz cu patru ochi). Se făcea că era într-o superbă dar tristă zi de vară, după ce mă plânsesem de nenumărate dureri de cap şi de ochi, am aflat cauza - trebuia să îmi achziţionez podoabe pentru nas şi urechi.

- citeam pe rupte orice altceva decât ce era menţionat în programa şcolară. Devoram volume întregi de literatură de război şi de capă şi spadă. Dormeam cu eroii lui Sven Hassel în acelaşi jeg, sufeream de frig odată cu ei şi râdeam cu poftă la glumele deocheate ale Micuţului, Legionarului şi ale lui Porta.

- nu ştiu cine a mai avut astfel de preocupări, dar se pare că eu voiam cu tot dinadinsul să îmi trag o semnătură demnă de toată lauda. În consecinţă, am lucrat la ea câteva luni bune şi mi-am ornat apoi jurnalul cu Semnătura, ca să nu aibă nimeni nici un dubiu aupra posesorului de drept.

- am fost la un bairam pe cinste, aşa cum se făceau atunci - în după-miaza mare, cu muzică rap, îmbrăcaţi în pantaloni şi tricouri largi cu umerii căzuţi în coate şi mulţi prieteni buni şi vechi.

- făcusem o surtă descriere a tuturor colegilor mei. Dacă ar fi să îi creioneze acum un specialist în ale desenului cred că ar ieşi Gaşca lui Vai de ei. Potrivit descrierilor mele, toţi erau un pic graşi, cu excepţia colegei mele de bancă, C, care era ca o schijă. Baieţii erau prostuţi, în masă, iar fetele cam toante. Bine că nu îmi ştiau părerea, că altfel nu mă mai distram eu cum m-am distrat în liceu. se pare, însă, că spriritul meu critic mă însoţea încă de pe atunci. Nu ştiu cum naiba îi vedeam pe toţi un pic grasuţi când eu însămi nu mă încadram deloc la categoria uşoară, ba nici măcar la cea semi-grea, ci cu mult peste.

Abea acum, scriind aceste rânduri, îmi dau seama ce vreau mai exact de la blogul ăsta. Nu vreau să scriu despre trăirile şi experienţele cotidiene, ci vreau să nu uit tâmpeniile pe care le făceam când eram copii, adolescenţi, oameni maturi, şi nici pe cele pe care inteţionez să le fac în continuare ca sa nu mă dezmint.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!