Viezure reloaded

Întâmplările cu Viezure (aka animal păros) sunt destul de numeroase, având în vedere că am petrecut foarte mult timp împreună, pe munte şi nu numai.

Episodul de azi are loc în altă cabană multpreacunoscută, dar nu prea îndrăgită nouă – cabana Diham cea roz- chiloţie, dinainte de a arde.

Împreună cu colegii mei din clubul de turism din care făceam parte obişnuiam să mergem cu toţii, în luna ianuarie sau februarie (după posibilităţi), să sărbătorim un revelion al nostru. În acel an, am optat pentru roz.

Era alb peste tot. Ninsese cu câteva zile înainte şi era o feerie. Toată ziua ne-am petrecut-o pe pârtia din Belvedere, tocindu-ne dosurile pe pungi de nailon, meşterind la oameni de zăpadă şi încingând o bătauie cu bulgări soldată cu o fleşcăială generală. În cele din urmă, după o porţie renumită de papanaşi cu smântână şi dulceaţă de afine, ne-am întors la cabană storşi şi cu gândul să ne uscăm şi să ne pregătim pentru seara festivă. Bineînţeles că, în camera mare cu 15 paturi, soba mergea şi era o căldură numai bună de somn, aşa că ne-am trântit cu toţii în paturi ca să ne odihnim, cică.

Când eram exact pe punctul de a adormi, în momentul cel mai dulce din-aintea somnului, creierul meu a început să fie disturbat la maxim de ceva sau de cineva. Distingeam în surdină muzica de la un aparat mic de radio care era pornit în cameră şi făcea atmosfera şi mai imbietoare la reverie. Şi totuşi, enervant şi obsedant, acel cineva sau ceva nu voia să mă lase să adorm. Printre acordurile melodiei, auzeam numele meu, insistent şi repetitiv. Încet, încet şi cu o tonă de nervi am tras de pleoape să le despart ca să văd cine p ...uii mei n-avea altă treabă decât să mă frece la icre.

Am întors capul în direcţia din care veneau sunetele şi cu ochii încă picior peste picior l-am văzut pe Viezure stând ofilit şi strigându-mă încet.

- Ce naiba vrei? m-am răţoit eu.

La care el absent şi pe un ton egal şi echidistant mă întreabă:

- Dansezi?

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Mama lu’ Cătăliiiiiiiiiiin!

In timp ce lucram la calculator la o chestie total nepotrivită pentru o seară de duminică, atunci când tot omul se distrează sau se relaxează prin paturi king-size alături de sufletele pereche sau iubiţi de ocazie, m-a pufnit brusc râsul.

Stând cu geamul deschis nu am putut rata nici o discuţie supercalifragislistică a puştilor din faţa blocului, al căror volum al decibelilor depăşea cu mult limita legal admisă. Din când în când, câte unul mai făcea dovada plămânilor cu care era dotat răcnind:

- Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaa dă-mi şi mie 2 leeeeeeeei să-mi iau bomboane!

Dovadă că sinapsele-mi încă mai funcţionează, la relanti ce-i drept dar funcţionează, mi-am adus aminte de unul dintre prietenii mei de foarte de demult.

Pe el l-am cunoscut într-o zi superbă de vară fierbinte la Susai, pe vremea când cabana era călcată de cei care atacau Piatra mare, Gârbova, Baiului sau alte trasee. Eram cazaţi în anexa friguroasă şi puchinoasă, cu pretenţii studenţeşti, unde nu te băgai decât atunci când somnul era mult prea puternic şi te învingea.

Aşadar, pe Viezure, căci aşa i se spunea, l-am cunoscut cu chitara în mână cântând din zori şi până-n seară (la propriu). Nu era singur, dar nici eu. El era însoţit de alţi trei prieteni care ne-au adoptat pe loc şi, împreună, am format o familie foarte frumoasă de prieteni, la care încă n-am renunţat decât parţial.

Când i-am auzit porecla am râs ca tembelii, căci nu auzi aşa ceva în fiecare zi. Numele lui din buletin, de mult uitat dealtfel, era unul pur românesc şi destul de frumos, Cătălin. L-am întrebat de unde şi până unde o astfel de poreclă, dar nu ne-a putut da şi o explicaţie logică sau plauzibilă. De cele mai multe ori omul se pricopseşte cu câte o poreclă, mai mult sau mai puţin măgulitoare, care se lipeşte de el ca timbrul de scrisoare, dar a cărei origine rămâne o enigmă pentru totdeauna.

Dar să revenim la motivul pentru care mi-am adus aminte de Viezure şi de ce m-am apucat să râd ca prostul de ce-şi aduce-aminte.

Pe vremea când era mic şi stătea la bloc, ca noi toţi, dar pe la etajul şapte, picimea de afară îl chema la joacă şi striga de jos:

- Mama lu’ Cătăliiiiiiiiiiiiin! Viezure e-acasă? Vine-afară?

Din categoria celor cu porecle simpatice mai face parte şi prietenul meu Ciaciu. Da, aţi citit bine. Povestea lui este următoarea (aici avem izvoarele istorice care atesă acest lucru):

Într-o zi, pe când avea vreo 4 – 5 anişori, s-a dus într-o vizită. După ce s-a jucat ce s-a jucat, a venit vremea să plece împreună cu întreaga familie. În timp ce cobora scările, şi-a adus aminte că-şi uitase săculeţul de care nu se despărţea, aşa că a trebuit să se întoarcă. A bătut sfios la uşă, şi când i s-a deschis uşa, a zis mormăit discret:

- Mi-am uitat ciaciul. Şi aşa i-a rămas numele până în zilele noastre.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Cum se pupă fluturii?

Mi-aduc aminte cu mare drag, că, pe când eram mici, cu ciungă-n păr şi stăteam cea mai mare parte a timpului în casă, pentru că părinţii depuneau eforturi pentru dezvoltarea ţărişoarei noastre întru preamărirea comunismului, obişnuiam să ne jucăm şi să inventăm tot felul de jocuri. Eu şi cu fraţii mei, bineînţeles, căci mai există şi un reprezentant de sex masculin care împărtăşeşte un ADN similar celui deţinut de sora mea şi de mine ( în această ordine, căci el este mezinul).

Aşadar, unul dintre aceste jocuri se petrecea seara când mergeam la culcare, dar nu numai. Eu şi cu soră-mea împărţeam aceeaşi cameră că, deh, eram de acelaşi sex, în timp ce frate-miu, privilegiatul, avea o cameră numai pentru el.

Aşadar, în loc de noapte bună, ne pupam cum se pupă fluturii, cu genele. Pentru cei perverşi care se gândesc deja la alte porcoşenii, vreau să menţionez că era un lucru foarte inocent, copilăresc, frăţesc şi fără strop de erotism. Ne gâdilam ochii reciproc, cu genele celuilalt, clipind foarte des.

Având în vedere că şi fratele meu şi sora mea au câte doi metri de gene fiecare, putând stârni oricând invidia atroce a tuturor posesoarelor de gene false, eu eram cea mai câştigată. Ne distra cumplit treaba asta.

Mi-am adus recent aminte de ea, dar şi de sărutul eschimoşilor, care, cică, şi-ar freca nasurile unul de celălalt, cam ca în filmuleţul de aici:

Cum unul dintre cele mai la îndemână metode coercitive era gâdilatul, mai ales pentru mine care eram şi sunt îngrozitor de gâdilicioasă, era normal să apelăm la această formă de distracţie şi s-o fructificăm din plin. Pentru noi era foarte amuzant şi inocent, în ciuda valenţelor pe care le-am descoperit la acest sărut în pragul adolescenţei şi ulterior.

Azi am căutat pe net să văd dacă şi alţii se mai pupau ca fluturii pe ochi şi am aflat, cum era de aşteptat, că da, se practică la scară largă, dar în alt context şi în alte părţi ale corpului. Pentru cei mai jucăuşi, alte informaţii interesante pot găsi aici.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Garoafe pentru fete

Azi e zi de sărbătoare în vecini, se însoară unul dintre ei şi e mare zarvă în bloc. Când mi-a spus maică-mea cine că se însoară, m-am uitat la ea tâmp. Păi, câţi ani are mamă, că eu tot de şase ani îl văd?

Pe puştiul ăsta (eu tot aşa îi spun) l-am cunoscut prima oară pe când avea vreo şase anişori, când s-a mutat la noi în bloc ( acum o mie de ani). Împreună cu sora şi fratele lui, au mărit gaşca noastră din bloc de la 30 la 33 de copii per scară de bloc cu patru etaje. Vă daţi seama ce de copilărime era? Ne călcam în picioare când ieşeam la joacă.

Într-o zi, sună cineva la uşă. Mă uit pe vizor, văd o doamnă cu o statură impresionantă şi o recunosc pe noua vecină. Când deschid uşa, .... surpriză! În prag, undeva pe la nivelul genunchilor mei, se afla puştiul ăsta ştirb, cu un buchet de garoafe în mânuţe.

Timid, m-a întrebat dacă soră-mea era acasă. I-am spus că era pe la şcoală şi, atunci, maică-sa la îndemnat să îmi dea mie florile, spunându-ne că puştiul a ţinut morţiş să îi aducă flori soră-mii. F ăcuse o pasiune pentru ea, care avea deja dublul vârstei lui.

Câteva zile mai târziu, când veneam spre casă, în faţa blocului îl vedem pe copil alergând în întâmpinarea soră-mii. Ajuns în faţa ei, i-a spus cu un zâmbet imens pe faţă: „Ţi-am adus flori mâine când nu erai acasă”.

Şi acum se însoară, iar eu nu pot să îmi şterg imaginea asta din cap. Casă de piatră, copii sănătoşi şi o viaţă frumoasă, R!

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Concert SOUND - One Moment in Time

Duminică seara concert de muzică americană în programul Sounzilor.

Am mai pomenit anterior că sunt cântăcioasă într-un cor de dezaxaţi, denumit SOUND. Pentru cei care vor să ştie dacă merităm să-şi piardă sau nu timpul cu noi, există o galerie media destul de modestă, dar edificatoare.

În programul de duminică vom cânta numai piese americane foarte cunoscute de prin anii ’60 când lumea se distra pe rupte dansând pe ritmuri de rock’n roll, twist şi jazz.

În seara cu pricina vom încerca să vă demonstrăm că „There's No Business Like Show Business” pe „42nd Street” şi că, indiferent de anotimp, dar, mai ales, “Summertime”, ne place să “Sing, Sing, Sing”. De asemenea, îi vom spune lui „Johhny B. Goode” să „Puttin On The Ritz”. Apoi ne vom „Back To The Fifties” şi vă vom arăta că „It Don't Mean a Thing If It Ain't Got That Swing” când îţi mişti şoldurile pe ritmurile „American Dance Party”.

„One Moment In Time” vă vom testa rezistenţa la somn cu un „Lullabye” duiozo – adormitor, iar „John Denver” va crea ambianţa potrivită pentru ca armoniile „Amazing Grace - Kum Ba Yah” să se aştearnă liniştit peste „Bridge Over Troubled Water”.

Acestea fiind scrise, eu merg la culcare, iar, până data viitoare, să trăiţi frumos!

Paştile ................ castanilor

A venit şi a trecut şi Paştile ăsta că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Eu, de fel, nu prea plec urechea la cele bisericeşti. Din experienţele mele în bisericile de la noi, nici nu apuci să pui piciorul înăuntru că se reped aşa-zişii enoriaşi fideli să ţâţâie ba că nu ai capul acoperit, ba că nu şti să te închini, ba că de ce nu dai fuga să pupi cu patos icoanele mânjite de rujurile şi buzele unsuroase ale celor peste o mie de enoriaşi care s-au mişcat mai repede decât tine, ba să taci de parcă Dumnezeu Atoateauzitorul ar fi deranjat de cuvintele în surdină adresate celui sau celei de lângă tine.

Exact aşa s-a derulat ultima mea vizită la Mitropolia Bucureştilor. Intrasem de 30 de secunde şi pentru că aşteptam o prietenă să facă ce-şi propusese, m-am aşezat pe un scaun lângă intrare. În timp ce îmi potriveam şezutul în locul destinat acestuia, un domn foarte amabil a ţinut morţiş să mă apostrofeze că am îndrăznit să intru fără să-mi acopăr podoaba capilară şi că nici nu am dat fuga pe la icoane cum cere datina. Pe cuvânt că nu aveam un minut de când intrasem. Dar nu mă mir, căci altă dată mi-a fost dat să văd babe vajnice alergând în biserică după copilaşi şi obligându-i, la propriu, să stea în genunchi şi să-şi facă cruci, fără ca părinţii lor să intervină.

În cazul în care am fost prea subtilă, reiterez că nu prea agreez instituţia bisericii.

Ei bine, ca un făcut, nici anul ăsta, Paştile nu m-a dezamăgit. Am plecat spre biserică (care se afla fix la doi paşi) cu un sentiment destul de plăcut, căci partea asta îmi aduce aminte de copilăria când ieşeam cu mic cu mare să luăm lumină şi cânta la unison „Hristos a îînviaaaat din morţi.......”.

Ne-am înarmat cu lumânări, din cele trendy gen candelă cu capac metalic, şi am pornit-o la drum. Când am ajuns, tot cartierul era deja acolo şi aştepta într-o linişte mormântală (nu exagerez). La ora 11.50 au început să bată clopotele, cam devreme am zis, dar am continuat să aşteptăm. Liniştea mormântală persista. Şi a tot persista pănâ pe la 00.10 când am văzut o licărire în poarta bisericii şi lumea a prins glas. Venise lumina şi cartierul a început vânzoleala. Când a trebuit să o luăm pe ea, lumina care era ea lumină, toată lumea cu lumânări trendy a constat că nu e aşa uşor să manevrezi o astfel de lumânare. Cu feţe tâmpe încercau să aprindă candelele şi constatau că le e un pic imposibil. Noroc cu alde ăştia mai pragmatici care ieşiseră colo la doi paşi cu lumânările din colecţiile mai vechi şi i-au scos din ........beznă pe canddle fashioniştii cartierului.

Şi totuşi, liniştea dinspre cântăcioşii bisericii se încăpăţâna să persiste. Ca la o comandă toţi cei care dăduseră deja foc lumânărilor au făcut stânga în prejur şi au început să dea din coate să plece acasă. Iar eu m-am trezit întrebând ca toanta: „Păi, şi nu cântăm?” Pentru câteva secunde lumea care mă auzise s-a uitat cu ochii picior peste picior la mine şi apoi şi-a continuat liniştită marşul spre sărmăile care se răceau în cratiţe.

N-am avut ce face şi m-am conformat şi eu, n-am cântat că nu era nimeni disponibil. Am ajuns acasă exact la timp ca să îl aud pe mirobolantul care prezida la Mitropolie începându-şi predica astfel, citez aproximativ: „Dragi enoriaşi şi enoriaşe, stimaţi deputaţi şi majestăţile voastre”. Întrebare întrebătoare: deputaţii şi majestăţile nu erau enoriaşi? Era sub demnitatea lor? (pour une connaisseuse)

Aşadar, aceasta a fost cea mai urâtă noapte de Paşti din viaţa mea, şi, tare mi-e, că n-o să fie ultima. Singura mea alinare a fost concertul „Il Divo” difuzat pe unul dintre posturile TV, la ora 01.00.

Legătura cu titlul postului constă în faptul că a doua zi am fost la plimbare prin parcul Carol, unde am dat cu ochii de castanii încă înfloriţi. Nu ştiu de ce, dar florile lor m-au dus întotdeauna cu gândul la nişte lumânări aprinse. Cred că acelea au fost singurele lumânări demne pe care le-am vazut anul acesta de Paşti, pentru că cele întâlnite în noaptea cu pricina au fost oricum numai demne nu.

În speranţa că alţii au petrecut mult mai frumos, până data viitoare, vă doresc să trăiţi frumos!

Nu vreau să mă dezmint

Vine Paştele şi odată cu el a început despuţirea generală. Toată lumea intră în priză şi se dă de ceasul rău ca să-şi primenească cuibuşorul de nebunii, să-l facă mai curat, parfumat şi neprăfuit. Râvna asta cu care toată lumea se inflamează de două ori pe an, respectiv de Paşte şi de Crăciun, parcă mă lasă să înţeleg că în tot restul anului suntem nişte putori ordinare cărora le face o deosebită plăcere să admire mersul păianjenilor pe pereţi, al furnicilor pe mâncare şi al prafului în nările noastre.

Dar să revenim la ouăle noastre! Printre lucrurile inutile pe care le adăposteşte omul pe lânga casa lui, am descoperit jurnalul meu de prin 1993. Să tot fi având vreo 16 ani pe atunci. Mi-aduc aminte că atunci când l-am primit mă întrebam ce o să scriu în el? Nu a trebuit să mă gândesc prea mult, căci mi-am găsit repede inspiraţia. Cu mintea mea ondulată şi suspicioasă mă hotărâsem să îl scriu în engleză pentru că nimeni din familia mea nu ştia această limbă. La 16 după acele evenimente am să vă spun ce făceam eu în plină adolescenţă (din păcate nu prea multe, dar nu cred că mă plictiseam totuşi). Păi :

- o uram pe diringinta noastră, care părea un personaj desprins din poveştile cu Babe-Cloanţe, maştere şi scorpii. Avea părul mov, vopsit, probabil, cu creionul chimic, şi din tolomaci nu ne scotea. Pentru ea, eram scursurile tuturor liceelor din Bucureşti, care oricât s-ar fi strofocat nu reuşeau să se numească liceeni. Mai ţin minte că putea oricând salva o maioneză de la tăiere, atât era de acră doamna dirigintă.

- la şcoală nu eram printre fruntaşi, ba din contră. Trebuie să recunosc că mi-am păstrat bunul obicei şi în facultate.

- aveam 16 ani şi ... ŞOC! Voiam să cânt la chitară. Vă jur că uitasem de episodul ăsta. Din câte am citit, m-a ţinut câteva luni bune, dar, degeaba, că nu s-a lipit nimic de mine. Din fericire, cânta soră-mea pentru amândouă.

- am fost nevoită să apelez la accesorii pentru a-mi îmbunătăţi acuitatea vizuală (în traducere liberă - am devenit aragaz cu patru ochi). Se făcea că era într-o superbă dar tristă zi de vară, după ce mă plânsesem de nenumărate dureri de cap şi de ochi, am aflat cauza - trebuia să îmi achziţionez podoabe pentru nas şi urechi.

- citeam pe rupte orice altceva decât ce era menţionat în programa şcolară. Devoram volume întregi de literatură de război şi de capă şi spadă. Dormeam cu eroii lui Sven Hassel în acelaşi jeg, sufeream de frig odată cu ei şi râdeam cu poftă la glumele deocheate ale Micuţului, Legionarului şi ale lui Porta.

- nu ştiu cine a mai avut astfel de preocupări, dar se pare că eu voiam cu tot dinadinsul să îmi trag o semnătură demnă de toată lauda. În consecinţă, am lucrat la ea câteva luni bune şi mi-am ornat apoi jurnalul cu Semnătura, ca să nu aibă nimeni nici un dubiu aupra posesorului de drept.

- am fost la un bairam pe cinste, aşa cum se făceau atunci - în după-miaza mare, cu muzică rap, îmbrăcaţi în pantaloni şi tricouri largi cu umerii căzuţi în coate şi mulţi prieteni buni şi vechi.

- făcusem o surtă descriere a tuturor colegilor mei. Dacă ar fi să îi creioneze acum un specialist în ale desenului cred că ar ieşi Gaşca lui Vai de ei. Potrivit descrierilor mele, toţi erau un pic graşi, cu excepţia colegei mele de bancă, C, care era ca o schijă. Baieţii erau prostuţi, în masă, iar fetele cam toante. Bine că nu îmi ştiau părerea, că altfel nu mă mai distram eu cum m-am distrat în liceu. se pare, însă, că spriritul meu critic mă însoţea încă de pe atunci. Nu ştiu cum naiba îi vedeam pe toţi un pic grasuţi când eu însămi nu mă încadram deloc la categoria uşoară, ba nici măcar la cea semi-grea, ci cu mult peste.

Abea acum, scriind aceste rânduri, îmi dau seama ce vreau mai exact de la blogul ăsta. Nu vreau să scriu despre trăirile şi experienţele cotidiene, ci vreau să nu uit tâmpeniile pe care le făceam când eram copii, adolescenţi, oameni maturi, şi nici pe cele pe care inteţionez să le fac în continuare ca sa nu mă dezmint.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Copăcel, copăcel

Mâine sunt invitată la un grătar şi iarbă verde de către un prieten foarte bun şi vechi în egală măsură, pentru a sărbători îmbogăţirea şuviţelor de fire albe de care se bucură în prezent. Am menţionat anterior că, din lipsă de alte ocupaţii, eu mă produc într-un cor de amatori dotat cu un SOUND extrem de plăcut. Am făcut această menţiune pentru că evenimentul al cărui protagonist principal este acest prieten al meu s-a petrecut în cadrul unei deplasări a grupului nostru, pe care cu mândrie îl reprezentam noi toţi.

Se făcea că era un turneu în Austria, iar noi participam la un festival concurs în care trebuia musai să câştigam locul I pentru a avea bani de întoarcere acasă. Intre noi fie vorba, asa s-a întâmplat, căci de era altul deznodământul, cred că spălam halbele austriecilor mult şi bine ca să putem reveni în ţărişoara noastră.

Aşadar, în acea seară trebuia să ne dîm în stambă cu programul de folclor românesc a capella. Intrarea noastră în scenă se făcea în ordinea următoare: primul rând de baieţi (vreo 12), apoi rândul doi de fete şi primul rând de fete (ca peste tot, şi la noi muierile-s mai multe). Toate bune şi frumoase, numai că la îndemnul dirijorului încep băieţii să urce scările către scenă şi, când vine rândul amicului nostru, unde nu mi se întinde nenişoru’ pe scări în toată splendoarea celor 194 de centimetri ai săi ascunzând sub cele 100 de kilograme ale sale şi scări şi toată concentrarea noastră.

Acum, judecând la rece, înţeleg de ce am luat acel premiu I, ba chiar şi premiul publicului.

Serios vorbind, mai multe despre corul SOUND puteti asculta aici, acolo, în acest loc, dincolo sau aicişa.

Pana data viitoare, sa traiti frumos!

Păcăliţi şi păcălici

Tot răsfoind netul în căutare de lucruri interesante m-am trezit cu un mesaj pe mess de la o prietenă care mă invita să o văd pe Andreea Raicu alergând goală. Cum aşa ceva nu era de ratat am dat repede click pe link şi ce să vezi? Păcăleală de 1 aprilie. Aşa mi-am adus şi eu aminte că azi e ziua păcălelilor.

Si dacă tot am adus vorba de asta, trebuie să povestesc una dintre cele mai reuşite păcăleli administrată, în colaborare cu prietena mea, cui alteia decât şefei noastre, pe care o vom numi “M”. Norocul nostru că ţinea la glume, căci altfel, cred că albie de porci am fi fost de nu ne mai spălau nici inundaţiile de anul trecut.

Si ce-am făcut? Păi, am cumpărat o cutie generoasă cu bomboane delicioase de ciocolată cu caramel, ambalate individual. Acum că tot vă plouă în gură, ca şi nouă atunci, să trecem la faza următoare. Aşadar, am pregătit surpriza cu foarte multă migală şi am lăsat „ostentativ din greşeală” cutia pe masa şefei. Aceasta, râzând pe sub mustăţi de uituceala noastră, a înşfăcat prada şi a dat fuga la şefa ei (la noi era aşa cu foarte mulţi şefi, şefuţi şi futuţi, scuzaţi expresia!). Tremurând de nerăbdare, noi aşteptam reacţii, felicitări, baloane, aplauze si câte şi mai câte. Intr-un tarziu, cu coada între picioare şi cu gura pungă apare şi Păcălita noastră, bombănind savuros.

Foarte mândră şi binevoitoare (a se citi voia să îmblânzească scorpia), se înfăţişase „superioarei” ei cu bomboanele noastre, oferindu-i-le mărinimoasă. Pofticioasă din fire, M s-a repezit şi ea şi a aruncat una (bomboana) în gură pentru ca în secunda următoare .... să se strâmbe şi să scuipe afară dezgustată şi nedumerită ...... măslina. Zâmbind timid ca de o glumă nereuşită a încercat din nou şi din nou şi din nou, descoperind pe rând toate măslinele pe care noi, cu migală, le ambalaserăm în locul delicioaselor bomboane.

Nu ştiu în ce măsură am reuşit să redau hazul situaţiei, ce stiu cu certitudine este faptul că aceea a fost o de 1 aprilie pe care o voi ţine minte şi sper ca această farse să inspire altele la rândul ei chiar mai reuşite.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!

Remebering Pink Floyd

Ieri noapte ascultam muzică pe unul dintre posturile de profil şi, când mă distram eu mai abitir, au început acordurile superbei piese a celor de la Pink Floyd – „Another Brick In The Wall”.

Am început instantaneu să mă prăpădesc de râs ca prostul de ce-şi aduce aminte sau ca poliţistul care râdea de bancurile pe care şi le spunea sieşi. De fiecare dată când o ascult mi se întâmplă acelaşi lucru. Motivul este, după cum urmează.

Într-una din conversaţiile despre copilărie pe care le dezvoltam cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, el imi spunea că această piesă îi este foarte dragă şi că, în tinereţe, pentru că nu înţelegea ce spuneau băieţii ăştia, pe refren, în loc de "Hey teacher, leave them kids alone!", el striga din toţi bojocii:

„Hei ticeăr, liţăă chiţăăllăău!”.

Până data viitoare, să trăiţi frumos!